Presa se ocupă azi de China, mai întâi: duminică 16 octombrie a demarat al XX-lea Congres al Partidului Comunist chinez, menit a turna fundațiile unei întronări a lui Xi Jinping ca lider suprem pe viață, el căutând să bată recordul supraviețuirii la putere deținut de Mao.
Într-un discurs de aproape două ore, liderul chinez și-a apărat ieri politica de gestionare a epidemiei de Covid-19, dar mai ales a promis că va reuni Taiwanul cu China, relatează Financial Times. Ba chiar, Xi a avertizat: China „nu va renunța niciodată la opțiunea folosirii forței” pentru a recupera Taiwanul.
În Italia, La Repubblica oferă în acest răstimp un frumos și foarte muncit reportaj realizat în Taiwan, «l'isola ribelle», insula rebelă. Cum o scrie Financial Times, promisiunea folosirii forței de către Xi Jinping a fost momentul în care cei 2.300 de delegați la congres au aplaudat cel mai tare.
Iarna vrajbei noastre climato-complotiste se apropie
Dar iată că după Covid-19 a venit rândul crizei energetice să ofere un teren fertil pentru teoriile conspirației și pentru dezinformare în Europa. Toate ingredientele sunt adunate: prețuri în creștere, măsuri nepopulare și un public care caută răspunsuri și ajutor concret.
În Belgia, la Bruxelles, în clădirea care găzduiește biroul ministrului energiei, un activist ecologist dintr-un partid de opoziție și-a scos termometrul cu infraroșu, a măsurat căldura și a publicat de îndată rezultatul (24,8 °C) pe Twitter, cu comentariul: „E criză, dar nu pentru toată lumea.”
Nu contează că acel instrument nu e potrivit pentru măsurarea temperaturii ambientale, observă revista flamandă Knack, polemica s-a răspândit foarte rapid pe rețelele sociale. Și ne oferă „un petit avant-goût” din ceea ce ne așteaptă în mod previzibil în această iarnă: nemulțumiri generale pornind de la problema consumului de energie și acuzații în toate direcțiile despre managementul politic al crizei”.
Săptămânalul belgian a notat deja o serie de indicii care anunță asta. În special teoriile populare conform cărora am avea acum o „'criză organizată' pentru a sărăci în mod voluntar populația”, sau se analizează un hoax („farsă informațională”) cum e difuzarea acelui afiș fals al guvernului elvețian care chipurile cere populației să-și denunțe vecinii dacă aceștia încălzesc locuința cu peste 19°C. Ca să nu mai vorbim de faptul că „unii dintre mai vechii activiști ai erei Covid s-au convertit acum la climatoscepticism hardcore”.
Lobbying obscur anti-occidental
La toată această confuzie se adaugă contribuția lobby-urilor obscure, care nu-și menționează sponsorul, dar și a „mașinii de propagandă a statului rus”, care spune că actuala criză a energiei nu e din vina Moscovei, ci a Uniunii Europene, a Statelor Unite și NATO.
Revista flamandă Knack avertizează: „Criza energetică oferă un teren fertil pentru tulburări sociale și radicalizare. Și cu cât o persoană este afectată mai direct, cu atât e mai vulnerabilă la tot felul de manipulări.”
„Această criză e complexă, dar populația încă așteaptă soluții rapide”, continuă revista belgiană. Ele ar fi cu atât mai necesare cu cât, „dacă nu luăm în serios plângerile legitime, riscăm să le vedem crescând și preluate de grupuri și lobby-uri cu scopuri nocive”, care caută mai puțin să găsească soluții decât să „desemneze un țap ispășitor” și să „profite de criză”, avertizează Knack.
50 de nuanțe și umbre ale dreptei extreme
Pe continent, presa de mai peste tot atrage atenția asupra acestui complotism care explodează în plină criză energetică, deseori propagat de adepții dreptei extreme (care în Europa e foarte pro-putinistă).
Până și Joe Biden a zis vorbind despre tendința europenilor de a vota spre dreapta: «Uitați-vă ce s-a întâmplat în Italia». Or, în Italia tensiunile sunt uriașe la nivel politic, în interiorul coaliției de dreapta, în special între Silvio Berlusconi și Giorgia Meloni, cel dintâi fiind foarte nemulțumit, cum o remarcă La Repubblica, deoarece niciun senator din Forza Italia nu figurează pe lista viitorilor posibili miniștri, dominată de Fratelli d’Italia.
La Repubblica mai scrie: „Aici se termină și marele arhetip al Cavalerului și al Donzellei care a dominat viața politică din ultimele decenii: a dominat nu doar foarte mult în dreapta, dar și în stânga, hai să nu ne prefacem că nu. În stânga, stilul manierelor politice a fost întotdeauna: vă rog, domnișoară, luați loc, am ceva pentru dumneavoastră, dacă veți fi amabilă cu mine.”
Șefa guvernului pe cale de a fi înlocuit al Suediei, Magdalena Andersson, intervievată de aceeași La Repubblica, consideră „o derivă înfricoșătoare pentru Italia și Uniunea Europeană” alegerea politicienilor de extrema-dreaptă precum Ignazio La Russa și Lorenzo Fontana la președinția celor două camere ale parlamentului. Marele câștigător al alegerilor legislative italiene din 25 septembrie, partidul Giorgiei Meloni, Fratelli d'Italia, și-a numit săptămâna trecută cofondatorul partidului, Ignazio La Russa, la președinția Senatului, încă un pas spre formarea – furtunoasă – a unui guvern de dreapta măcinat de conflicte din interior.
În timp ce Fratelli d'Italia lucrează pentru formarea acestui guvern de coaliție în Italia, este clar că pentru presă — dar și pentru cititori — calificarea unui partid - postfascist? populist? radical? – nu încetează să stârnească o serie de confuzii. Poți fi oare un pic „postfascist”, înclinând spre dreapta radicală, sau de „extrema dreaptă”, ori mai degrabă „populist”?
O „mandala” a dreptei extreme
La Bruxelles, Le Soir a căutat să pună ordine printre atâtea calificative obscure presărate prin presă, pe două pagini pline, însoțite de un glosar și un grafic ingenios (50 de nuanțe ale dreptei extreme), care arată peisajul dreptelor extreme europene.
Astfel, toate dreptele extreme se grupează sub etichetele combinate ale autoritarismului și „nativismului”. Nativismul este acea doctrină care susține că o țară ar trebui locuită doar de membrii grupului de origine și că elementele „străine” (fie că e vorba de oameni sau idei) trebuie respinse.
Ecuația din Le Soir — sprijinită de un grafic al dreptelor, etalat ca o foarte utilă mandala — este foarte simplă: „Extrema dreaptă” este suma politică a „dreptei radicale” și a „dreptei extreme”. Acestea susțin, ambele, o ideologie în care inegalitățile sunt prezentate ca naturale și pozitive. Diferența constă în aceea că „dreapta radicală” (precum AfD în Germania, sau partidul lui Le Pen în Franța, sau Lega și Fratelli d’Italia) acceptă esența democrației, deși respinge unele din elementele fundamentale ale democrației liberale, în vreme ce „dreapta extremă” respinge însăși esența democrației (alegerile sau separarea puterilor în stat).
Exemple pentru această „dreaptă extremă” sunt, printre altele, Zorii Auriți (Hrisi Avghi) în Grecia sau Casa Pound în Italia (despre Casa Pound am mai scris aici).
Londra: Liz Truss pe ușa din dos
În Marea Britanie, în acest timp, The Observer analizează dezastrul cauzat de primele măsuri propuse de inlocuitoarea lui Boris Johnson, Liz Truss.
Acum, chiar și mulți conservatori încep să caute căi de a o înlătura de la putere pe această figură tragică, însă care în același timp reușește să nu stârnească nici un fel de simpatie.
De altfel, The Observer oferă și rețete: «Cum poate fi Liz Truss forțată să plece?», ceea ce nu face decât să reproducă ecourile din presa conservatoare, Tory, care de asemenea s-a întors împotriva ei.
Bruxelles: un «cuib de spioni» (spionnennest)
Cel care a revelat afacerea a fost cotidianul economic flamand De Tijd: Bruxelles, «capitala Europei», orașul care adăpostește printre altele sediile UE și NATO, este printre altele un autentic «cuibușor de spioni» (spionnennest).
Spionii ruși se arată interesați nu numai de NATO si UE, dar si de faptul că în Belgia funcționează o serie de firme specializate în tehnologie spațială, electronică si armament. Ambasada Rusiei din Bruxelles găzduiește un adevărat bastion informațional, un centru de comunicații pentru zeci de spioni ruși - chiar și după ce 21 dintre ei au fost evacuați la începutul acestui an. Aceștia sunt activi nu doar în Belgia, ci ajută și la operațiuni secrete în alte țări europene.
în ultimele trei decenii, Bruxelles se arată a fi devenit capitala mondială a spionajului, un loc în care abundă agenti secreți de pe toată planeta, inclusiv din „țări prietene”. Pe lângă instituțiile europene si sediul civil al Alianței Nord-Atlantice (NATO), Belgia mai adăpostește si cartierul general militar al NATO (SHAPE, în orașul Mons), precum si o serie de baze militare, dintre care cel puțin una (baza aeriană din Kleine-Brogel) ascunde un depozit nuclear american. Toate acestea fac din „capitala Europei" unul dintre cele mai interesante locuri de pe planetă pentru oamenii din umbră. Desigur, toti acești agenți acționează pe ascuns. Toți au nevoie de o acoperire, iar fațada cea mai banală este cea de diplomat minor sau de jurnalist.
În acest timp, pentru a pomeni și războiul concret din Ucraina, agasantul généralissime Elon Musk (cum îl numește Le Monde) a făcut cunoscut că s-a răzgândi și că va continua să finanțeze (ceea ce el nu face decât parțial, oricum) rețeaua de internet prin satelit Starlink a Ucrainei, deși s-a bosumflat după ce ucrainenii l-au criticat pentru planul lui „de pace”.
Servilul fost mare regizor Oliver Stone
În weekend, organizația non-guvernamentală Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) a revelat că regizorul american Oliver Stone a primit cel puțin 5 milioane de dolari de la o fundație a fostului dictator al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, pentru a realiza un film „documentar” despre acesta.
“Qazaq: History of the Golden Man”, film regizat de Igor Lopatonok, a fost lansat anul trecut atât ca lungmetraj, cât și ca miniserie TV de opt ore. Oliver Stone a produs proiectul și apare în film, intervievându-l pe Nazarbaiev despre domnia sa de aproape 30 de ani în Kazahstan, care a început în 1991 și s-a încheiat în 2019. Ancheta OCCRP afirmă că cel puțin 5 milioane de dolari în finanțare pentru Qazaq i-au venit lui Oliver Stone de la o fundație a lui Nazarbaiev.
Film de propagandă plătită care s-a arătat din start un eșec. Puțina atenție pe care a primit-o Qazaq a fost în mare parte negativă, criticii atacând filmul pentru laudele deșănțate aduse dictatorului Nazarbaiev (stil nu foarte diferit de seria de interviuri ale lui Stone din 2017 cu Vladimir Putin).
În treacăt fie spus, deriva a lui Oliver Stone spre adularea (plătită) a dictatorilor începuse cu documentarele lui apologetice despre răposatul Fidel Castro. A urmat spălarea filmată artistic a lui Hugo Chávez și a altor autocrați patriarhi sud-americani, ca în final să avem un film servil despre Putin (The Putin Interviews) și unul, Ukraine on Fire, în care Oliver Stone justifica anexarea Crimeei.
Dacă toate acestea puteau fi văzute ca un fel de orbire, sau fascinație pentru cei puternici, penultimul documentar al lui Oliver Stone, Revealing Ukraine, atinsese deja, așa cum o scrisese site-ul Daily Beast, culmea rușinii (sau a nerușinării, mai degrabă).
