Pe 20 decembrie 1989, Timișoara a devenit primul oraș din România liber de comunism. A fost ziua în care Balconul Operei Naționale a fost deschis, au urcat acolo și au vorbit de acolo mulțimilor cei care nu se mai temeau. Protestatarii i-au spus, pe 20 decembrie 1989, primului-ministru ce vor: eliberarea celor arestați, demisia lui Nicolae Ceaușescu, circulația liberă a oamenilor și ideilor, redarea cadavrelor dispărute din 17 decembrie. „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” s-a auzit din Piața Operei din Timișoara.
Ziua de glorie 20 decembrie 1989 începuse cu 24 de ore înainte, când muncitorii de la ELBA – o fabrică de corpuri de iluminat – au întrerupt lucrul și au ieșit în curtea fabricii.
Discuțiile dintre oameni, relatate de martori, se refereau la căutarea rudelor dispărute. Toți știau că s-a tras ca la război în 17 și 18 decembrie, că erau oameni arestați, iar unii își căutau fiii și fiicele, frații, părinții.
Generalul Ștefan Gușe, șeful de Stat Major al Armatei, a încercat să îi convingă pe muncitori să reia lucrul fiindcă armata e de partea lor.
Pe 19 decembrie 1989, întreprinderile de pe platforma industrială din Calea Buziașului din Timișoara fierbeau deja. Se auzeau proteste la întreprinderile locale IOR, IAEM, Electrotimiș, Solventul, Azur, Fabrica de detergenți ș.a.
Ce nu se știa atunci, dar se știe azi, este că în noaptea de 18 spre 19 decembrie, ofițeri de miliție încărcaseră 43 de cadavre ale victimelor împușcate într-o autospecială frigorifică.
Cadavrele au fost incinerate la Crematoriul Cenușa din București, iar resturile au fost aruncate într-un canal la Popești-Leordeni, din ordinul Elenei Ceaușescu.
Ofițeri de la Unitatea Militară 0404 Buzău, aduși la Timișoara pentru acțiuni specifice de informații și diversiune, precum și angajații Securității locale, au fost infiltrați printre muncitori să afle care e situația.
Muncitorii păreau de neoprit, arată rapoartele. Autoritățile comuniste mizau totuși pe ezitarea și frica oamenilor.
Cine a pornit motorul libertății
Miercuri, 20 decembrie, dimineața, fluxuri masive de muncitori care aveau pancarte improvizate cu numele întreprinderilor și steaguri decupate pornesc spre Piața Operei. Lucrătorii de la IOR, Electrotimiș, IAEM, Detergenți, Banatul, Dermatina, Spumotim, Guban, Ambalajul Metalic, Electrobanat, UMT, ELBA și altele se alătură pe parcurs sau vin din alte direcții spre centru.
Nicolae Bădilescu, primul timișorean care a vorbit mulțimii din balconul Operei, relatează în volumul Lumea bună a balconului semnată de Titus Suciu:
„Cei care au făcut jocurile sunt cei de la IOR (Întreprinderea Optica Română)... Când cei de la IOR au apărut în sensul giratoriu, s-au deschis porțile și la Electrotimiș și la IAEM și a ieșit și dintr-o întreprindere și din cealaltă toată suflarea”.
Pe măsură ce coloana avansa, se adăugau alte fabrici, cu steaguri de pe care se rupea stema socialistă. „Am rupt până la Operă 86 de steme!”, își amintea Bădilescu.
Pe platforma din Calea Buziașului s-a format în jurul orei 11:00 o coloană de peste 500 de oameni care dădeau jos din mers portretele lui Ceaușescu și lozincile comuniste.
Așa consemnează Jurnalul de Activități Operative al Miliției. Muncitorii treceau printre cordoanele de militari care nu trăgeau.
La unele întreprinderi – ca Fabrica de Textile 1 Iunie – conducerea trimite muncitoarele acasă.
Cererea prim-secretarului partidului comunist, Radu Bălan, către manifestanți de a nu participa la demonstrații, făcută la Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), eșuează.
După-amiază, în Piața Operei, se strânseseră, conform estimărilor Ministerului de Interne, peste 150.000 de oameni.
Multe dintre informațiile despre felul în care s-au format coloanele muncitorești sunt consemnate în Jurnalul Acțiunilor Operative ale Inspectoratului Județean de Miliție Timiș.
Milițienii comunică permanent la centrul de comandă despre mișcările din stradă: că se sparg geamuri la IAEM, că se adună lumea în curte la Electrotimiș, că se strigă lozinci anti-ceaușiste la Dermatina, că se dau jos pancartele la Spumotim, că se opresc tramvaiele în Calea Buziașului – la capăt etc.
Infiltrările angajaților Securității, cu scopul de a depista cine e capul, nu dau rezultat.
Relatările martorilor conturează ideea că nu a existat un organizator, un grup sau un lider care să impulsioneze ieșirea muncitorilor în coloană și direcționarea spre Piața Operei.
Spontan, unii participanți – ca Ioan Savu, au avut diverse inițiative privind traseul pe care să meargă coloana sau altele.
Au contribuit la această mișcare neliniștea cauzată de dispariția victimelor și revolta acumulată după ce tancurile au împânzit Timișoara.
Întunericul, cozile la alimente, restricțiile de tot felul, propaganda dictatorului, toate s-au adunat în timp și s-au revărsat atunci.
Pe parcursul deplasării coloanelor s-au strigat lozinci care confirmă ipoteza: „Vrem morții și răniții”, „Criminal de Scornicești/Pentru morți ai să plătești”, „Să fie judecat/Aicea în Banat”, „Libertate, libertate!”.
Generalul Ștefan Gușe dăduse încă de dimineață ordin ca soldații să nu tragă.
Când primii manifestanți s-au urcat pe un tanc, iar unele cordoane de militari s-au dat la o parte, s-a strigat „Armata e cu noi!”. Euforia era maximă.
Forțele de represiune se regrupează
Cronologia acțiunilor descrise în primul volum al Enciclopediei Revoluției din Timișoara, editat de Memorialul Revoluției, arată o realitate diferită în zona forțelor represive.
În timp ce mulțimile se îndreptau spre centrul Timișoarei, gen. Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu, îi cere un elicopter șefului armatei, Vasile Milea, pentru a controla în survol situația.
La rândul său, gen. Ștefan Gușă ordonă ca militarii din Regimentul 60 să fie pregătiți să intervină la IAEM, unde era grevă.
Pe zece linii telefonice de la județeana de partid, unde era punctul de comandă, membrii Partidului Comunist cer noi forțe pentru a bloca coloanele de manifestanți.
- La 10:45 toate forțele militare intră în alarmă și așteaptă să iasă în calea demonstranților.
Unităților militare aflate în dispozitiv li se comunică să nu deschidă focul, dar să oprească coloanele prin convingere.
Regimentul 44 Tc primește ordin să bareze trecerea dinspre Calea Buziașului spre centrul Timișoarei.
Presiunea maselor îi determină, la prânz, pe comandanții Ministerului Apărării, Ministerului de Interne și ai Securității să ordone retragerea în cazarmă a soldaților și a ofițerilor de Securitate din Serviciul II din întreprinderi.
- În jurul orei 13:00 sosesc cu un avion special Constantin Dăscălescu, prim-ministru și Emil Bobu, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (PCR).
- Din acel moment, Revoluția intră într-o altă etapă: se formează delegația de la Comitetul Județean Timiș al PCR, care le comunică demnitarilor comuniști cererile maselor, iar în balconul Operei se formează Frontul Democratic Român (FDR) – care citește, ulterior, în fața sutelor de mii de participanți adunați în Piața Operei, Proclamația FDR.
- Parte din arestați sunt eliberați spre seară, iar Ilie Stepan, șeful trupei Pro Musica, cântă împreună cu mulțimea Hora Unirii și Deșteaptă-te, române.
- Seara, Nicolae Ceaușescu semnează decretul prin care se instituie „Stare de necesitate” în județul Timiș, declară „Stare de alarmă” pentru toate unitățile armatei și miliției și trimite gărzile patriotice înarmate cu bâte din județele Dolj, Olt și Vâlcea spre Timișoara.
Militari înarmați și tancuri încep să se miște spre Operă pentru a-i captura pe cei care vorbesc din balcon, precum și spre județeana de partid unde parașutiștii veniți de la Caracal reușesc să intre.
Operațiunea „Tunetul și Fulgerul”, care prevedea ca echipele Securității județene, Direcția de Informații a Armatei (DIA) și parașutiștii de la Caracal să îi anihileze pe oamenii din balconul Operei, în timp ce 50 de tancuri trebuiau să îi „împingă” pe demonstranți și să elibereze piața, a fost anulată după sinuciderea ministrului apărării, Vasile Milea (pe 22 decembrie 1989).
Estimarea asumată a victimelor în urma operațiunii era de 2.000 de oameni.
Procuror militar Cătălin Ranco Pițu: „Fraternizarea a fost o iluzie”
Europa Liberă a stat de vorbă cu generalul Cătălin Ranco Pițu, procurorul militar care a instrumentat Dosarul Revoluției, trimis în instanță în 2019.
Rechizitoriul are 600.000 de file. De ce abia după 30 de ani au putut fi acuzați Ion Iliescu și principalii vinovați de morții de după 22 decembrie 1989?
Procurorul explică: „Abia în 2018 au fost desecretizate sursele și documentele deținute de armată și în 2017 au putut fi văzute cele 300 de stenograme ale Comisiei Senatoriale constituite în 1990”.
Secretizarea a garantat impunitatea capilor armatei și a celor care au preluat puterea după executarea soților Nicolae și Elena Ceaușescu.
Am încercat să aflăm dacă fraternizarea armatei cu poporul în 20 decembrie la Timișoara a fost reală. Există dovezi, spune procurorul, că unii soldați din stradă au fraternizat cu manifestanții, că a existat un moment spectaculos când revoluționarii au intrat în centru pe un tanc, că un cordon care bara intrarea angajaților de la IPROTIM în Piața Operei a cedat la intervenția curajoasă a unui tânăr care se afla în fruntea coloanei. La nivelul conducerii armatei, miliției, securității și activului PCR lucrurile stăteau însă altfel.
Pe 20 decembrie, comandanții trimiși de la București, cât și cei ai garnizoanei Timișoara, vedeau cu ochii lor că mulțimea nu mai putea fi oprită.
Acțiunile represive au continuat totuși în diverse forme, chiar dacă adesea comenzile au fost contradictorii.
„Opinia mea fundamentată pe o analiză foarte serioasă a ceea ce înseamnă Dosarul Revoluției este că șefii de unități militare, deci șefii de la vârf ai MApN, MI, Securitate au fost duplicitari în mare măsură. Nu toți. Nu putem generaliza. Până când nu l-au văzut pe Ceaușescu că pierde prerogativa puterii de stat, n-au știut de partea cui va înclina balanța, de partea Dictaturii sau a Revoluției. Și atunci s-au comportat duplicitar, încercând să își salveze pielea prin comportamentul lor, pentru a-și putea mai târziu justifica poziția, indiferent ce tabără urma să devină câștigătoare. La acest nivel, fraternizarea cu poporul a fost o iluzie. Așa a fost în toată țara, nu doar la Timișoara sau București sau în orașele mari: comandanții s-au comportat astfel în toată România”, a declarat procurorul militar Pițu pentru Europa Liberă.
Ceaușescu nu credea că pierde puterea
Activul central și județean de partid, care primise informații că în piață nu sunt nici derbedei, nici huligani, nici agenți străini, a fost în aceeași măsură duplicitar: „Membrii CPEx-ul, de exemplu, judecați în 1990 în Procesul de la Timișoara, au fost de partea lui Ceaușescu. Nu a existat opoziție. Poate că ei, în sinea lor, conștientizau că este sfârșitul regimului, pentru că, văzând ce se întâmplă în jurul României, se prefigura probabil că regimul Ceaușescu nu putea dăinui la nesfârșit. Însă, când au avut ocazia să manifeste vreo opoziție, n-au făcut-o. Nici în ultima clipă, la ședința CPEx din dimineața zilei de 22 decembrie, n-au făcut-o, ci, dimpotrivă, cu toții și-au luat angajamentul să facă tot ceea ce le stă în putință din pozițiile pe care le dețineau, pentru a reprima avântul spre libertate a revoluționarilor”, a constatat în cercetările din dosar procurorul Cătălin Pițu.
„Nicolae Ceaușescu nu s-a temut niciodată că va pierde puterea. În data de 22 decembrie, adică la două zile după ce Timișoara a fost declarat primul oraș liber de comunism, Ceaușescu decola de pe acoperișul Comitetului Central cu gândul de a lupta, de aceea a cerut două plutoane cu parașutiști care să i se alăture la Snagov, unde a aterizat elicopterul, pentru a lupta în vederea reprimării totale a Revoluției și a revoluționarilor. Ulterior, el se deplasează la Comitetul Județean de partid din Târgoviște. Nu poate intra fiindcă că erau deja revoluționarii acolo și se refugiază la Inspectoratul Județean de Miliție al județului Dâmbovița, unde stă timp de două ore și jumătate în biroul șefului Securității Dâmbovița. Se comporta ca și când în continuare era șef de stat și comandant suprem al forțelor armate. Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu nu aveau în niciun caz prefigurată ideea că vor pierde puterea. Ei credeau că este un impediment de moment, fiind convinși că reușesc să recapete prerogativele puterii de stat. În cele trei zile de detenție la Târgoviște, martorii care au stat în anturajul lor au spus, de asemenea, că până în ultima clipă au crezut că cineva îi va salva”, ne-a declarat generalul.
Euforia zilei de 20 decembrie a fost darul pe care timișorenii l-au meritat pentru zilele în care au ieșit în stradă cu prețul vieții, pentru libertate.
Ce a urmat după 22 decembrie, când diversiunea și lupta pentru putere a grupului format în jurul lui Ion Iliescu (primul președinte al României de după Revoluție), Silviu Brucan (membru al Frontului Salvării Naționale), Victor Stănculescu (general condamnat pentru represiunea de la Timișoara) s-au substituit elanului revoluționar, a provocat alte pierderi de vieți.
Fenomenul „teroriștii”, care a apărut după 22 decembrie, l-au explicat Gelu Voican-Voiculescu – vicepremier după 1990, precum și gen. Constantin Olteanu –secretar al Comitetului Central al PCR, în fața Comisiei Senatoriale de anchetă.
Stenogramele rețin răspunsul la întrebarea cine a tras după 22 decembrie, când au murit peste 850 de victime: armata, fiindcă Ion Iliescu făcuse un pact cu generalii care au acționat împotriva revoluționarilor că nu vor fi condamnați.
De aceea trebuia inventat un inamic și s-au inventat „securiștii-teroriști”, care ar fi luptat pentru a-l apăra pe dictator.
Procurorul Pițu are convingerea bazată pe documente că nu au existat teroriști în înțelesul deplin al cuvântului în Revoluție. Rechizitoriul Revoluției, de altfel, arată același lucru.
Au acționat îmbrăcați în combinezoane negre – cum erau descriși „teroriștii” – și trupele Direcției de Informații a Armatei, și forțele mecanizate, și parașutiștii și unitățile de diversiune de la Buzău.
Intoxicarea a funcționat, soldații s-au împușcat între ei, iar civilii au fost prinși la mijloc. Ion Iliescu a preluat în liniște puterea, i-a reactivat pe generalii fideli URSS, asigurându-l pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov că nu va lăsa România să meargă spre democrația vestică.
Până în 1996 când, a fost ales Emil Constantinescu șef al statului, niciun ofițer din Armata Română nu a fost condamnat.
Nici până în prezent Ion Iliescu, azi în vârstă de 93 de ani, și anturajul politico-militar care a luat puterea sub numele de Frontul Salvării Naționale (FSN), nu au fost condamnați.
FDR înghițit de FSN
Frontul Democratic Român (FDR) a fost prima formațiune cu program politic declarat după Revoluție.
Proclamația tipărită cu titlul „A căzut tirania!”, citită mulțimii în 21 decembrie 1989 din balconul Operei din Timișoara, a fost elaborată în noaptea de 20/21 decembrie de grupul adunat în balconul Operei.
„Frontul Democratic Român s-a născut într-o buimăceală continuă, platforma era mai degrabă morală, marea revendicare fiind schimbarea lui Ceaușescu și a guvernului, rămânând, o vreme, suspendat în balamucul politicianist al anilor '90-'91. N-a devenit, însă, o adevărată prezență politică”, notează fostul jurnalist și diplomat Radu Ciobotea, în prefața volumului de mărturii Lumea bună a balconului.
Formațiunea, înghițită de Frontul Salvării Naționale, nu a rezistat în contextul postrevoluționar tulbure a anilor '90.
Liderii din Balcon Operei Timișoara, precum Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Ion Marcu sau ofițerul Viorel Oancea, nu au putut constitui nucleul rezilient de care ar fi fost nevoie pentru a se opune puterii neocomuniste deja instalate la București.
Conflictele interne și manipulările au dus la scindarea formațiunii și la înregistrarea unui partid cu același nume, care a participat la primele alegeri.
Proclamația-manifest genuină a FDR ceruse instaurarea democrației.
Iliescu a oferit „socialism cu față umană”. În anii '90, timișorenii n-au încetat să protesteze în stradă împotriva celor care au furat revoluția.
Articol preluat de pe pagina Europa Liberă România.
