Linkuri accesibilitate

Pandemia și testul la solidaritate


Republica Moldova înregistrează în fiecare zi așa-zise antirecorduri în materie de Covid-19: circa 1 400 de cazuri de infectare și în jur de 40 de decese zilnic, în majoritatea cazurilor persoane nevaccinate.

Semnalele ambulanțelor au devenit o banalitate, ne-am întors la senzația de oraș, de țară asediată. În provincie acest asalt se simte mai puțin, la Chișinău însă rar se scurg 5 minute în care să nu tresari la auzul sirenelor și să nu vezi mașini ale urgenței cu girofar, făcând serpentine pe străzi.

Situația din spitale e complicată. Mulți bolnavi cu forme ușoare, inclusiv cei vaccinați, care au avut ghinionul să se infecteze cu noua tulpină, mai agresivă, a coronavirusului, se tratează la domiciliu, în izolare. Unii dintre ei, mai cu dare la scris, dacă starea fizică le-ar permite, ar putea ține adevărate jurnale ale claustrării, în care să-și monitorizeze puseurile de febră, reacțiile organismului la tratament, dar și gândurile despre viață. Pentru că într-o asemenea situație te afli în fața unui examen vital, pe care trebuie să-l susții ca să mergi mai departe.

Sănătoși sau bolnavi, imunizați sau sceptici față de vaccinul care este deocamdată singura pavăză sigură împotriva pandemiei, Covidul a devenit o parte din noi la nivel mental, ne decide programul zilei, frecvența deplasărilor, ieșirile în public, întâlnirile cu prietenii, măsurile de siguranță, calitatea vieții în general. Covidul a devenit nu doar obiect de cercetare medicală, ci și prilej de sondaje psihologice, de conferințe, subiect de anchete în reviste literare („Cum mi-am petrecut lockdawn-ul?”), inspiră romane și piese de teatru. Covidul, cel care a oprit lumea din goana ei nebună spre nicăieri, ar fi trebuit să ne responsabilizeze și solidarizeze, să ne facă să ne reevaluăm faptele, valorile, credințele, și să ne drămuim mai rațional „clipa cea repede ce ni s-a dat”...

Or, noi, din păcate, credem mai ușor în conspirații, în mituri false, în vrăjitorii și eresuri, decât în știință, deși această criză sanitară acută durează de aproape doi ani de zile. Într-o primă fază mulți moldoveni au refuzat să admită că virusul există – sindromul struțului care-și bagă capul în nisip – și răspândeau tot felul de zvonuri aberante că cineva, „oculta mondială”, are interesul să ne înfricoșeze pentru a stoarce bani din noi, că medicii au „norme” la decese Covid, pe care trebuie să le raporteze, ca să obțină remunerări grase ș.a.m.d. Apoi teama de Covid a fost înlocuită cu teama de vaccin, venind cu alte fantasmagorii: că sub pretextul imunizării ni se vor strecura cipuri sub piele, că ne vom pierde fertilitatea până în a treia generație (sic!) etc… Dar cine mai detectează nonsensul?!

„Decât vaccinarea, mai bine intubarea!” par să spună mulți concetățeni ai noștri. Tot acest sabotaj, propaganda, isteriile, cacofonia opiniilor emise de puzderii de „specialiști-virusologi” pe rețelele de socializare, tot acest colaps al gândirii face să moară oameni cu zile, pentru că au respins tratamentul medical, au refuzat spitalul, au preferat „soluțiile alternative”.

Deloc întâmplător, cele mai afectate de noile „valuri” de Covid, alături de noi, sunt statele vecine: Ucraina, Rusia, România și Bulgaria. Țări, ca și Republica Moldova, trecute prin comunism. Școala sovietică nu ne-a învățat să gândim critic, să judecăm cu capul nostru realitatea. Pandemia a developat un mix al slăbiciunilor: labilitatea psihologică, insuficienta instruire, lipsa de încredere în medici și știință, permeabilitatea la dezinformare și manipulare, grija precară față de propria sănătate, nivelul scăzut de igienizare și salubrizare. Cu acești indici Moldova se situează foarte jos, alături de țări ca Rusia, Tadjikistan, Filipine, Bulgaria. Poate mai jos decât noi să fie Kirghizia și Armenia. Să nu ne facem iluzii, vorbim despre gradul nostru de civilizație.

Antivacciniștii, scepticii de toate culorile și-au însușit repede retorica „democratică”: invocă libertatea de a refuza vaccinul, își clamează drepturile încălcate de restricțiile sanitare. Libertatea e sfântă, drepturile individuale sunt imprescriptibile… în vremuri normale. Pe timp de război sau de calamități majore, cum este pandemia, libertățile și drepturile individuale pot fi supuse unor restricții, dacă există pericol pentru viață. Dreptul la viață nu poate fi plebiscitat, nu poate fi supus votului. În asemenea situații statul trebuie să intervină decisiv, înlăturând factorii care conduc la agravarea situației.

„Rezistența noastră” față de stat are un substrat psihologic. Avem o veche-străveche neîncredere în autorități, pe care în general le știm abuzive. La noi statul e perceput ca un dușman, nu ca un partener. Ne-am obișnuit să fentăm legea, să încălcăm regulile, să ne punem interesele și confortul personal mai presus de binele public. Și, în consecință, am picat testul solidarității și al responsabilității – un eșec tradus azi în numărul mare de oameni infectați și în statistica ridicată a deceselor.

Corupția își dă mâna cu ignoranța și dezinformarea. După ce am citit despre rezultate trucate la testele anti-Covid, solicitate mai ales de moldoveni care voiau să plece în străinătate, azi ne oripilează știrile despre lucrători medicali care eliberează certificate false de vaccinare, evident, contra unor sume de sute de euro. O crimă, o problemă de siguranță națională, pentru care făptașii ar trebui drastic pedepsiți.

Ne plângem adesea de situarea noastră geopolitică nefastă, acuzăm destinul ingrat, dar ne complicăm noi înșine existența pe timp de pandemie. Călătoriile fără mască prin troleibuze supraaglomerate, shopping-ul fără măsuri de precauție, evenimentele de familie: nunți, cumetrii, mese de pomenire, nevaccinarea celor din rețeaua comercială și a angajaților din sfera serviciilor publice, din farmacii, frizerii, săli de fitness, din școli și de la facultate, cu câte 50-60 de persoane înghesuite în sălile de examen… sunt tot atâția factori de risc major. În țările vest-europene, cu un grad înalt de imunizare, guvernele au aplicat măsuri impopulare, restricții foarte severe, amenzi usturătoare, pentru a limita răspândirea infecției. La noi măsurile de siguranță sunt laxe, iar neglijarea lor prevalează.

Pe lângă stat, avem și alte surse de autoritate, care ar fi trebuit să se implice în combaterea pandemiei. De pildă, Biserica Ortodoxă. Or, n-am auzit până acum din gura înalților săi ierarhi mesaje, îndemnuri la vaccinare adresate enoriașilor, în schimb se intervine energic în apărarea „tradițiilor strămoșești”. A făcut senzație, zilele trecute, decretul episcopului de Bălți și Fălești, Marchel, care recomandă preoților din eparhiile din subordine să nu se mai roage lui Dumnezeu pentru „cârmuirea țării”, care s-a făcut vinovată de ratificarea Convenției Consiliului Europei privind combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.

Dincolo de stupoarea pe care o provoacă o asemenea atitudine de Ev Mediu, constați că Biserica Rusă se comportă ca o instituție care supune „afuriseniei” clasa politică, atunci când aceasta încearcă o aliniere a Republicii Moldova la normele și standardele europene. Este asemenea unui oficiu de servicii publice, care ar putea să emită „bule” pentru iertarea păcatelor, precum papii în epoca răzvrătitului Luther.

În societate nu suntem personaje solitare. Chiar dacă doctrina creștină ne învață că ne „mântuim” ca indivizi luați separat, în viață, aici, pe pământ, ne putem salva doar împreună, abandonând egoismul, indolența și lenea gândirii, având grijă unii de alții.

Previous Next

XS
SM
MD
LG