Între scrierile cele mai cunoscute ale lui Susan Sontag, aș menționa volumul ei de debut, din 1966, profund inovator ca perspectivă estetică, un manifest împotriva canonului dominant—Against Interpretation (Împotriva interpretării)—în care erau incluse nu doar eseuri despre autorii ei favoriți (între aceștia, Emil Cioran), dar și eseul Notes on Camp, publicat inițial în Partisan Review. Era conceptualizată acolo o sensibilitate culturală care avea să devină tot mai prezentă la ea în deceniile următoare. Mai exact, era vorba de un stil artistic, dar și de viață, care combina dandysmul cu ironia, aforismul mușcător și auto-ironic cu melancolia tragică a operelor italiene. În Camp se întâlneau Wilde cu Verdi, înalta cultură cu produsele culturii de masă. Gustul Camp, scria ea, este un hedonism temerar și plin de haz. Această sensibilitate tratează seriosul cu frivolitate și explorează în chip serios frivolitatea. Motto-ul cărții era un aforism al lui Oscar Wilde menit să lumineze exact această bucurie a paradoxului: „Only shallow people do not believe in appearances” („Doar oamenii superficiali nu cred în aparențe”)
Inspirată de opera lui Walter Benjamin, despre care a lăsat rânduri memorabile, Susan Sontag a cultivat fragmentarul, perisabilul și disparatul împotriva spiritului dominator al totalității sistemice. Asemeni lui Benjamin, a scris numeroase eseuri despre film și fotografie. A fost ea însăși model pentru un faimos portret fotografic de Annie Leibovitz (născută în 1949), apărut în revista People, în 1992. A scris nu doar eseuri, ci și romane în stil clasic.
Intelectuală dispusă să laude cândva Vietnamul de Nord (în volumul Stiluri de voință radicală), a ajuns la o împăcare târzie cu America, țara pe care, în felul ei, cu severitate și neostentativ, a iubit-o. Asemeni Hannei Arendt (1906–1975), a scris eseuri despre fascism care au provocat furtuni polemice. Și-a transfigurat propria experiență a luptei cu cancerul într-un tulburător text despre Boală ca metaforă.
Am întâlnit-o și eu pe Susan Sontag în câteva rânduri, prima oară la New York, în octombrie 1987, la lansarea unei cărți a disidentului maghiar Miklós Haraszti. Câteva zile mai târziu, a fost prezentă la o conferință despre viitorul statelor comuniste pe care am organizat-o. Printre participanți se numărau Ferenc Fehér și Ágnes Heller, Dorin Tudoran și Aleksa Djilas, Richard Pipes și Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuzniețov și Svetozar Stojanović. Ne-am reîntâlnit la o conferință despre rolul intelectualilor în prăbușirea comunismului, organizată în 1992 de către Partisan Review. Între vorbitori, să-i amintesc pe Saul Bellow și Iosif Brodski, Norman Manea și Czesław Miłosz, Mircea Mihăieș și Doris Lessing. Susan Sontag a condus masa rotundă la care am participat alături de Adam Michnik și Vasili Aksionov.
De fiecare dată, m-a frapat disponibilitatea lui Susan Sontag pentru pentru dialogul liber al spiritelor și valorilor. Când Michnik a spus că nu poate să-și exprime gândurile dacă nu fumează, în pofida regulilor stricte, Susan i-a îngăduit acest lucru, ba mai mult, și-a aprins și ea o țigară. Scena a surprins-o Jacob Weisberg, actualul editor-șef de la Slate, pe atunci tânăr redactor la The New Republic, într-un articol cu un titlu cât se poate de adecvat: „Partisans”.
