Linkuri accesibilitate

Paul Goma la Radio Europa Liberă,1978, în dialog cu Noël Bernard (3)


Detaliu de pe un afiș promoțional al editurii Surhkamp din 1972 - „În toamnă la Surhkamp: Paul Goma, un Soljenițîn al României”.

25 martie 1978

La microfon - Sorin Cunea. Stimați ascultători, continuăm transmiterea discuției dintre Noel Bernard, directorul postului nostru de radio și scriitorul Paul Goma, discuție care a avut loc în studiourile noastre din Munchen. În prima parte a acestei convorbiri, scriitorul Paul Goma și-a depănat amintirile, începând cu copilăria, adolescența, studiile, pușcăria, domiciliul obligatoriu, într-un sat din Bărăgan. În partea a doua, Paul Goma a vorbit despre așa-zisa perioadă de libertate, când a fost, pe rând, hamal și trompetist, apoi a povestit cum nu i s-au publicat cărțile în România, ca să ajungă la episodul scrisorii deschise, adresată semnatarilor Cartei 77, din Cehoslovacia. De aici, stimați ascultători, începe și partea a treia a discuției dintre Noel Bernard și Paul Goma. Ascultați-l pe scriitor continuându-și amintirile.

Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (3)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:46:46 0:00



Paul Goma: Foarte curând după transmiterea, în special la Radio Europa Liberă, a scrisorii noastre către Conferința de la Belgrad, ceilalți semnatari, în afara de soția mea și de mine, au primit pașapoarte și au imigrat. De unde, până atunci, fiecare din noi ne împărțisem câte un exemplar din această scrisoare, cu intenția de a aduna semnături, m-am trezit singur cu această scrisoare. Deci: mărturisesc, nu eu am inițiat această acțiune, eu am preluat-o, pentru că nu mai rămăsese nimeni altcineva.

Noël Bernard: Ideea inițială era să se solicite semnături la acest apel adresat Conferinței de la Belgrad, în care se cerea... se atrăgea atenția asupra faptului că în România nu se respectă drepturile omului.

Paul Goma: Exact... exact.

Noël Bernard: Și ați rămas singurul adunător de semnături...

Paul Goma: Da, singurul adunător... Deși nu singurul dintre semnatari care a rămas în România. Că, de pildă, Ștefănescu a rămas încă în România...

Noël Bernard: Câtva timp...

Paul Goma: ... câteva luni bune, dar el nu a mai adunat semnături. Faptul că eu eram relativ cunoscut în România, în special prin Europa Liberă, care îmi transmisese până atunci două sau trei cărți...

Noël Bernard: Trei cărți, da.

Paul Goma: ... îmi transmisese și o serie de materiale și articole despre mine, că se cunoștea, oarecum, care este atitudinea mea, probabil oamenii au avut mai multă încredere și au început să mă caute. Trebuie să spun că, dacă finalmente, adică până în momentul arestării mele, au semnat 200 de persoane, trebuie să ținem seama de faptul că până la mine calea era foarte lungă. N-o să știm niciodată câți oameni au... (nu numai că au avut de gând să vină, ci au și plecat spre București, din Suceava, sau din Timișoara, sau din Satu-Mare, sau din Râmnicu Sărat)... câți au fost opriți pe drum, câți, ajungând în București, nu au găsit adresa. După aceea, chiar găsind, aflând adresa, câți au reușit să găsească blocul acela în care stăteam eu. Iar acolo ajungând, câți au reușit să pătrundă prin barajele securității. Deci selecția a fost foarte severă și pot să spun că cei 200 au fost într-adevăr selecționați foarte sever și au ajuns numai disperații... Numai disperații: cei care și-au asumat toate riscurile. Bine, oamenii au recurs la tot felul de stratageme: unii s-au prefăcut beți, au intrat clătinându-se, au căzut pe scări numai ca să deruteze vigilența paznicilor de acolo. Unii au așteptat, au pândit ca să se schimbe garda acolo și au pătruns. În sfârșit, alții au așteptat ca eu să ies puțin până în împrejurimile blocului... și așa mai departe.

Noël Bernard: Când a apărut Securitatea, domnule Goma, în fața casei dumneavoastră, în fața blocului în care se afla apartamentul?

Paul Goma: Ostentativ, vădit, au apărut imediat după discursul lui Ceaușescu din 16 sau 17 februarie. Desigur, eu eram un vechi client: telefonul meu era ascultat, sub mine locuia cineva care închiria sau poate chiar era de-al securității, oricum, era un post fix. În sfârșit, nu asta conta. Însă până atunci erau oarecum invizibili. Însă imediat după discursul lui Ceaușescu, pe care eu, mărturisesc, nu l-am ascultat, pentru că nu aveam televizor și aveam alte treburi atuncea: trebuia să deschid ușa, să închid ușa, să răspund la telefon când mergea, să... în sfârșit, să...

Noël Bernard: Telefonul v-a fost deseori întrerupt în perioada asta?

Paul Goma: Foarte des... foarte des întrerupt pe frază, pe propozițiune, pe silabă, destul de des perioade mai lungi... Au fost și zile în care a tăcut complet...

Noël Bernard: Ați primit amenințări?

Paul Goma: A, da, am primit și amenințări... de la cel mult patru persoane, care își schimbau vocea și mă amenințau că mă omoară, că o omoară pe nevastă-mea, că îl spânzură pe copilul meu de limbă, că să ies afară ca să dea cu mașina peste mine... Evident, mă întrebau cam câți dolari (nu - „arginți”), câți „arginți” am căpătat eu de la dușmani, de la Europa Liberă, de la CIA, că așa se pronunța la noi... Și, în afară de amenințările telefonice (foarte curajoase, pentru că eu pe mulți îi întrebam „Da cum te cheamă, curajosule?”, la care el răspundea „Ionescu” sau „Popescu” sau „Gică”, de pildă, știut fiind faptul că în România există un singur Gică și un singur Ionescu), am primit și amenințări scrise de la cinci confrați.

Pe la mijlocul lui martie, în două zile, am primit cinci scrisori. Fiecare din ele era scrisă cu altă scriitură, fie de mână, fie de mașină. Însă, foarte, foarte ciudat, plicurile în care erau introduse aceste scrisori erau scrise la una și aceeași mașină de scris. E ciudat... În sfârșit, nu-mi explic și nici nu mă străduiesc să explic....

Noël Bernard: Aș vrea să încercăm domnule Goma....

Paul Goma: Dar aș putea să spun cine sunt? Așa ca să știm...

Noël Bernard: Vă rog...

Paul Goma: Am primit scrisori foarte violente, în care eram acuzat de trădare, de lipsă de talent, de... nu știu... că sunt chior, că sunt șchiop, că mi-am ucis mama, că... așa... De la Dan Zamfirescu, o dată, (este cunoscut istoric și intelectual foarte fin), care pur și simplu mă călca în picioare; de la Dumitru Mircea, scriitor de la Cluj, cunoscutul autor al romanului „Pâine albă”. Nu știu dacă-și mai amintește cineva de el; de la dramaturgul Alecu Popovici; criticul literar H. Zalis, care mă lua, cum se zice în București, „à la sentiment”. Începea scrisoarea cam așa: „Tocmai m-am întors din Israel” (bineînțeles pentru că nevastă-mea era jidoavcă, așa că între noi putea să se discute foarte... nu-i așa?, puteam să ne-nțelegem). Și o începea așa ușurel și, până la urmă, mă acuza și el de trădare, [de argințiu, da]... și așa mai departe; Valentin Berbecaru, de asemeni, o scrisoare. Am mai primit o scrisoare de la șapte popi (pentru că nu le pot zice preoți, care își spuneau că sunt din Breaza și semnau toți, foarte curajos: „Indescifrabil”), în care mă făceau cu ou și cu oțet.

Noël Bernard: Aș vrea să încercăm, domnule Goma, să recapitulăm pe scurt diferitele tactici folosite de Securitate în momentul în care a început această acțiune de adunare de semnături, pe apelul adresat Conferinței de la Belgrad. Pe de o parte, deci, securiști postați în fața casei, cu misiunea de a opri, pe cât posibil, pe cei ce urmau sau doreau să intre în legătură cu dumneavoastră. Pe de altă parte, telefoane întrerupte, serviciul telefonic complet întrerupt, conversațiile întrerupte atunci când aveau loc... Pe de altă parte, scrisori, fără îndoială provocate de ei, de amenințare, telefoane amenințătoare... Ce altceva?

Paul Goma: Pașapoarte. Asta a fost una din metodele eficace de a-i împiedica pe oamenii doritori să semneze să vină până la mine să semneze. Cunosc foarte multe cazuri de oameni care... Unii au ajuns chiar până la ușa blocului, alții mi-au telefonat din București sau din provincie, și care au fost interceptați de Securitate și întrebați: „Ce vrei domnule? Vrei un pașaport? Ți-l dăm cu condiția să nu te duci la Goma.” Asta fiind una dintre ele. După aceea, bătaie, bineînțeles. Duși la câte o secție de Miliție, bătuți, umiliți, puși să dea declarații... Unii au renunțat, alții... nu au renunțat, au venit, au semnat...

Noël Bernard: În această perioadă în care începuse în mod serios adunarea semnăturilor (și este, cred, prima acțiune de acest fel care a avut loc după război în România) ați fost convocat la domnul Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central, dacă nu mă înșel, șeful Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central, mână dreaptă a domnului Ceaușescu. Era, totuși, un lucru fără precedent, să spunem, în celelalte țări comuniste. Nu se întâmplase în Rusia ca Zaharov să fie convocat de Suslov, nu se întâmplase în Cehoslovacia ca Kohout să fie convocat de Bilak, și iată că, totuși, Cornel Burtică e dispus să stea de vorbă cu Paul Goma. Ce ați simțit în momentul în care vi s-a propus această conversație și cum au decurs cele două conversații, dacă nu mă înșel, cu domnul Burtică.

Paul Goma: Mda, și eu am fost surprins, plăcut, de această propunere și mi-am zis că, spre deosebire de cehi, ruși, românii sunt mai înțelegători. Mi-am imaginat că sunt chemat acolo ca să se găsească o cale rezonabilă, prin care să se evite pe viitor asemenea mișcări, asemenea campanii de strângere a semnăturilor. Așadar, am crezut că domnul Burtică mă va anunța, (fără să-și facă Mea Culpa, nimeni nu pretinsese așa ceva) că, de acum încolo, se vor respecta legile pe care nu noi le dădusem, ci tot ei, că se vor respecta acordurile pe care ei le semnaseră și nu noi și că, în general, noi, cei mărunți, vom avea niște drepturi, de altfel înscrise în toate legile țării. Surpriza mea a fost mare (nu violentă, dar mare), pentru că domnul Burtică nu avea nici pe departe intenția de a mă anunța că partidul va face concesii. Nu. A vrut să mă despartă de ceilalți.

Noël Bernard: Ceilalți fiind semnatarii?

Paul Goma: Ceilalți fiind semnatarii. Și, în general, de toți ceilalți. Pentru că la noi, știu încă din închisoare, am fost învățați să vorbim fiecare în numele lui, niciodată să ne solidarizăm. Așa că, de fiecare dată când încercam să aduc vorba despre lucrurile care ne ardeau pe toți, domnul Burtică nu mă întrerupea, însă mă lăsa să vorbesc și schimba vorba. De pildă, eu vorbeam de faptul că nu există dreptul de expresie. Mă lăsa să termin și îmi spunea: „Am auzit că ai avut dificultăți cu publicarea unei traduceri. Ia să se facă traducerea cutare!”. Apăsa pe buton, vorbea cu domnul Dobrescu și traducerea neveste-mii... s-a și făcut, de altfel, a și fost publicată imediat, deși până atunci făcuse un stagiu destul de îndelungat. Eu spuneam: „Bine, dar, iată, industrializarea aceasta forțată noi o suportăm, cei mici, e o catastrofă pentru noi”. Domnul Burtică spunea: „Am auzit că romanele dumnitale nu se publică. Adu-mi-le mie să le citesc și, în cazul în care vor fi publicabile, le vom publica”. Aceasta a fost, cum să spun, tonalitatea și caracteristica discuției.

Noël Bernard: Aș greși dacă aș spune că a fost o încercare din partea domnului Burtică de a-l cumpăra pe Paul Goma?

Paul Goma: Nici eu n-aș putea să spun acest lucru. Deși, în final, tot acolo ajungem. Oricum, cert este că a vrut să mă izoleze. Să facă, dintr-un caz al tuturor, un singur caz, să personalizeze. Adică, nu este vorba de drepturi în general, ci este vorba de faptul că Goma, în urma unor defecțiuni ale cenzurii, ale birocrației, nu-i așa?, a avut de suferit. Ia să reparăm greșelile în legătură cu Goma!

Noël Bernard: Dar credeți că era dispus să repare greșelile în legătură cu Goma, adică să-l încadreze pe Goma în rândul scriitorilor români, să-i dea posibilitatea să publice în cărți, în reviste...?

Paul Goma: Și eu am încercat să-mi imaginez viitorul, nu în acel moment, ci mai târziu când m-am gândit la discuțiile pe care le-am avut cu Cornel Burtică. Și îl văd cam așa: s-ar fi permis publicarea traducerilor, chiar traducerile sub numele meu. Eventual, mi s-ar fi dat o slujbă. Eventual, știu eu, mi s-ar fi permis să scriu niște reportaje. De altfel, mi s-a și sugerat. Domnul Burtică mi-a sugerat să scriu niște reportaje. La care eu am răspuns: „Dezolat, însă eu am o tristă experiență cu reportajele. Eu am scris reportaje de bună credință în timpul inundațiilor și au fost judecate prea negre, ca și cum catastrofa ar fi fost roză.” „Ah bon, astea se întâmplă oricui, funcționarii...” (dând vina pe micii funcționari). Însă, cred... (sunt convins, și am fost convins și atunci) că nu mi-ar fi publicat cărțile. De altfel, trebuie să repet: nu mi-a promis că-mi va publica cărțile. A spus așa: „Le voi citi și, în cazul în care voi considera că sunt publicabile, se vor publica.”

Noël Bernard: Dar, prima conversație cum s-a isprăvit, cu Cornel Burtică? Urma să-i dați un răspuns sau să vă dea el un răspuns... sau cum...?

Paul Goma: Nu. Eu am încercat în foarte multe rânduri să vorbesc despre cauza, să zicem, comună. În momentul în care am spus: „Iată că Securitatea a luat măsuri împotriva noastră. Ce-i asta, ce-i porcăria asta, doar noi suntem apărătorii Constituției.” „Care Constituție?” „Constituția acestei țări, nu? Și iată Securitatea ce face! Și nu numai atât că a făcut baraje și... în sfârșit, îi împiedică pe oameni să semneze, dar chiar a arestat pe câțiva dintre semnatari.” În momentul acela a apăsat pe alt buton, ca să-mi dovedească că poate, și l-a chemat pe domnul Stănescu: „Tovarășul Stănescu, este adevărat că au fost arestați cutare și cutare și cutare?”. Bineînțeles că tovarășul Stănescu a spus că n-au fost arestați și bineînțeles că tovarășul Burtică a spus că „Nu, iată, n-au fost arestați”. Bon. Și eu am spus: „Vă mulțumesc pentru eliberarea lor”. Așa...

Am mai încercat niște discuții vagi... (eu nu sunt nici un economist, nici un om politic, nu am structură și nici nu doresc să fiu), despre povara aceasta a noastră, care este industrializarea forțată și o politică externă, care din afară se vede foarte frumos, dar care pe noi ne strivește, pe care o plătim mult prea scump. Aici mi-a dat niște răspunsuri foarte vagi: „Sigur că da, noi suntem obligați să ne industrializăm pentru că, iată, suntem între ciocan și nicovală, oricum trăim mai bine decât acum 30 de ani”. Eu i-am răspuns că și indienii trăiesc mai bine decât acum 30 de ani, și în Bangladesh se trăiește mai bine sau măcar mai puțin prost decât acum 30 de ani. „Da,” a spus domnia sa, „iată că românii au acuma televizoare și motociclete...” „Și mașini,” am spus eu, „dar nu după asta se judecă bunăstarea materială și, mai ales spirituală, și nici libertatea unor cetățeni”. „Bon,” a spus domnul Burtică, „atunci așa rămâne, îmi aduci manuscrisele...” (ca și cum eu aș fi promis... Eu nu promisesem încă că voi aduce manuscrisele) „... și vom hotărî acest lucru”. Mărturisesc că eu am fost descurajat și dezarmat în fața unui asemenea convorbitor și în fața unei asemenea maniere de a discuta, prin evitare, prin slalom, prin... derapare. Și a rămas în coadă de pește: eu n-am promis nimic, în afară de faptul că voi aduce manuscrisele mele. Domnia sa n-a promis nimic. Așa ne-am despărțit.

Eu am adus, într-adevăr, peste vreo trei zile... Am lăsat la poartă, la Comitetul Central, manuscrisele. Am avut vești că manuscrisele fuseseră date la dactilografiat, mai bine zis la re-dactilografiat, pentru că erau exemplare pe a nu știu câta copie... Primeam asigurări, așa, pe ocolite, că mi se vor publica cărțile, însă eu mi-am spus că, la urma urmei, cărțile mele pot să mai aștepte (dacă chiar există o asemenea intenție să se publice) și că chiar dacă se vor publica nu despre asta e vorba. Și în momentul acela nu era despre asta vorba...

Noël Bernard: Și cum a intervenit apoi a doua conversație cu Cornel Burtică?

Paul Goma: Nu-mi mai amintesc exact cum a intervenit, dacă ceva anume a determinat-o... Am fost...

Noël Bernard: Convocat...

Paul Goma: ... convocat din nou și, în mare, (e adevărat că a durat mult mai puțin) s-a desfășurat cam în același stil ca și prima discuție. Eu spuneam niște lucruri (e adevărat, generale... Ce e mai general decât Drepturile Omului?) și domnul Burtică îmi dădea exemple cu cifre din anuarul statistic: iată câte tone de oțel pe cap de locuitor (pe capul bietului locuitor - expresia asta îmi aparține mie) avem noi, iată ce ne-am industrializat, iată cât de mare este coeficientul de creștere... Și eu spuneam „Da, da, da, dar iată că, de pildă, coeficientul acesta de creștere o fi el mare, dar noi trăim în mizerie, în incertitudine.” „Nu este adevărat, și chiar dacă este adevărat noi trebuie să acceptăm aceste sacrificii...” „Da, dar le acceptăm de 30 de ani, ar fi timpul să se mai termine odată cu sacrificiile foarte mari și să trecem la sacrificii mai mici.” Vedeți că nuanțez, nu ceream luna de pe cer. Și ne-am despărțit tot așa... în coadă de pește. Iar, în legătură cu această ultimă discuție, am avut ecouri, în sensul că domnul Burtică a fost foarte nemulțumit de mine, exprimându-se cam așa că „Cu Goma nu se poate discuta”.

Noël Bernard: Dumitru Țepeneag, domnule Goma, spunea că intelectualul român poate fi cumpărat, nenorocirea este că domnul Ceaușescu nu mai vrea să-l cumpere. Era un cuvânt de umor al său. Cred că nu greșesc, totuși, dacă spun că a fost o încercare de a-l cumpăra pe Paul Goma, de a-i promite că-l vom reintegra, că va putea să publice, dacă nu romane cel puțin reportaje, că eventual va avea o slujbă, că soția sa își va vedea traducerile publicate și că, în general, Paul Goma, față de care poate că s-a greșit în trecut din cauza birocrației, va avea din ce să trăiască. Era o impresie aceasta... corectă?

Paul Goma: Da, sigur că în final aceasta a fost intenția.

Noël Bernard: Da.

Paul Goma: Însă mie atunci mi s-a părut că vor să câștige timp. Deduc că nici ei nu știau ce aveau de gând să facă, dar ei totdeauna s-au folosit de timp. Timpul le-a fost un aliat de nădejde. Să câștige timp și să mă despartă de ceilalți. Adică să facă cauze personale și nu cauze...

Noël Bernard: Da..., în ce sens au câștigat timp, pentru că adunarea de semnături a continuat în această perioadă...

Paul Goma: Da, bineînțeles. A continuat, în ciuda convocărilor mele la domnul Burtică, în ciuda cutremurului...

Noël Bernard: Da.

Paul Goma: Pentru că cutremurul am crezut că va stopa... Ei bine, nu. N-a stopat nici afluxul de semnatari și, bineînțeles, nu a... nu i-a descurajat nici pe securiști, care, în loc să se ducă la dărâmături, își dublaseră efectivele în fața casei.

Noël Bernard: Cum s-a întâmplat că ați publicat acel foarte scurt articol, dacă nu mă înșel în Contemporanul...

Paul Goma: Nu, în România Literară. La prima întâlnire, mi-a propus să scriu reportaje în țară. Eu, repet, i-am spus că am o tristă experiență, am mai scris reportaje și mi s-au refuzat. „A nu, trebuie să mai încercăm o dată.” Chiar mi-a promis că mă va lua o dată cu domnia sa, să mergem împreună prin țară. Și am spus: „Refuz să merg cu tinichea de coadă, să audă lumea că vine tovarășul Burtică și să se întindă covoarele și peisajul să fie vopsit...” El a râs... A zis: „Bine, atunci singur să pleci prin țară”. Și eu am spus: „Deocamdată nu mă gândesc la reportaje, pentru că în momentul de față nu-mi stă gândul la așa ceva”.

La a doua întâlnire, a revenit asupra poveștilor cu reportajele și a spus cam așa, dacă îmi amintesc bine: „Oricum, dacă vrei să ți se publice cărțile, e bine să începi cu publicistica” (ca să nu fie intrarea mea prea bruscă, re-intrarea mea prea bruscă, și să fie oarecum pregătită). Și eu am spus: „Da, în principiu sunt de acord, dar încă nu sunt hotărât asupra manierei exacte de a intra, de a-mi face pregătirea.” El a revenit din nou la chestia cu reportajul. Am spus: „Nu scriu reportaje”. Și a spus: „Nici măcar despre cutremur?” „Nici măcar despre cutremur. Decât dacă se va putea să mi se publice un - cum să spun - un lamento pentru morții de la cutremur”. Și m-a întrebat de ce chiar cu acest lucru dezolant să încep? Și eu am spus „Foarte simplu: pentru că am avut prieteni care au murit, familii întregi care s-au... au dispărut”. Și a spus: „Bine, dacă scrii ceva, lasă-mi la poartă”. Eu... acesta este adevărul, o familie de-a mea a dispărut în întregime sub dărâmături și, cu gândul la ei, și cu gândul la cei care mai rămăseseră în viață și care pierduseră absolut totul... Și cumva a fost și un fel de... m-am simțit vinovat pentru că, de pildă, în Drumul Taberei, cutremurul nu ne-a făcut niciun rău. Noi pierdusem un borcan și două pahare. Iar ceilalți își pierduseră și viața, își pierduseră și bunurile și am văzut mai ales ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii. Morții erau... morți... se liniștiseră... Dar supraviețuitorii nu... nu aveau voie nici măcar să... nu aveau voie nici măcar la timpul acela, la răgazul acela să-și plângă morții. Trebuiau să devină dârji, curajoși, să pună mâna pe târnăcop, să reconstruiască orașul, să se ducă să reconstruiască fabricile și să dea dovadă de conștiință socialistă. În felul acesta, am redactat eu acel mic material, care... care material, trebuie să spun, a constituit un fel de cap de acuzare, în momentul în care am fost arestat, pentru că am fost acuzat de diversiune. Cum, când o întreagă țară era mobilizată pentru... (nu mai țin minte care era expresia) pentru ștergerea rănilor cutremurului, eu îi demobilizam pe oameni, îndemnându-i să-și plângă morții? E interesant un lucru: eu am predat acest articol la poartă, să zicem luni, într-o luni (nu-mi mai amintesc data exactă); miercuri (am reconstituit mai târziu), domnul Burtică (supărat pe mine în urma celei de-a doua întrevederi, când a spus cuiva că cu mine nu se poate discuta) mi-a înapoiat manuscrisele. Deci se tăiase orice dialog... Acel „cineva” căruia i se dăduseră manuscrisele nu mi le-a dat imediat. Pentru că dacă, de pildă, dacă mi le dădea, eu mă duceam și-mi retrăgeam...

Noël Bernard: Materialul...

Paul Goma: ... textul articolului. Și a păstrat manuscrisele încă vreo săptămână... A apărut textul acela, a provocat o oarecare surprindere, Agenția Română de Presă s-a grăbit să trâmbițeze „Iată ce a scris Goma”, nu știu ce...

Noël Bernard: Agerpres a spus în fond: „Iată, Paul Goma este publicat”.

Paul Goma: Da. Și cu asta ștersesem impresia de om nepublicat. Și abia după ce s-a publicat asta, persoana în chestiune (nu-i spun numele, personaj important) mi-a dat manuscrisele, care îi fuseseră predate cu mult înainte.

Noël Bernard: Da. Aș vrea să mai revin la o altă întrebare în legătură cu tactica Securității, înainte de a ajunge la momentul arestării, 1 aprilie. S-a vorbit mult în Occident, au fost depeșe ale unor agenții de presă, că un boxeur în vârstă a fost trimis să-l intimideze pe Paul Goma. Am avut descrieri despre cum Paul Goma s-a baricadat în apartament, și așa mai departe... Ce-a fost cu Horst Stumpf?

Paul Goma: Da, se leagă, pentru că exact în ziua în care mi-a apărut... (asta o țin minte) în care mi-a apărut în România Literară articolașul acela despre morții cutremurului, în seara aceleiași zile, mi s-a sunat la ușă. Ușa mea se deschidea și se închidea tot timpul. Și a apărut un solicitant, un sas, care întâi mi-a spus că el vrea să plece în străinătate. Și eu i-am spus: „Dragă domnule, eu nu eliberez pașapoarte”. Era un răspuns pe care îl mai dădusem de sute de ori până atunci: că eu nu sunt ghișeul unde se eliberează pașapoartele. Aici este o altă chestiune și, dacă-l interesează, îi dau să citească textul scrisorii. Nu, el nu vroia niciun fel de text al scrisorii... Imediat a trecut la altceva, că el vrea să intre în slujbă. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă (mirosea a băutură). L-am ținut întâi în antreul apartamentului și el a vrut să intre în casă. Or, asta nu mi se mai întâmplase până atunci: ca vreun vizitator să mă oblige pe mine să-l primesc în casă. Și m-am opus. Bineînțeles că nu am avut niciun fel de șansă: individul, foarte voinic, m-a dat la o parte și a intrat în casă. S-a așezat într-un fotoliu și a spus că el nu pleacă de acolo până nu îl reintroduc în Lotul Național de Box. Deci el își schimba... întâi pașaportul, după aceea slujbă, Lotul Național de Box. Eu l-am recunoscut: „Aaa! Dumneata ești Horst Stumpf.” „Da, sigur că da”. Aicea i s-au mai luminat puțin ochii. „Dar eu nu pot să te bag în lot”. „Ba da, poți, pentru că știu, că mi-au spus băieții de la Dinamo.” Zic: „Care băieți de la Dinamo?”, știut fiind faptul că la noi Dinamo este clubul MAI, pardon - Ministerului de Interne. El și-a dat seama că a făcut o gafă: „Nu, prietenii mei mi-au spus că dumneata poți să faci orice. Și eu vreau să intru din nou în lot, sunt în formă, vreau să boxez, vreau să...” Degeaba îi explicam și îmi și dădeam seama că degeaba îi explic, pentru că el se îmbăta rapid și nu... nu puteam comunica cu el. Am încercat să-l invit afară, să vină altă dată... I-am spus că acuma e beat și nu accept să discut cu un om beat... El a spus că nu este beat... În sfârșit, că el nu pleacă de acolo până... Și după aceea a trecut la altceva: că să-l împac cu soția lui... De unde am aflat că el nu era în termeni buni cu soția. Povestea s-a întins... Trecea timpul... Era... în sfârșit, seară, se făcuse noapte, copilul începuse să urle, speriat de individul ăsta... Am încercat să-l.. să-l... (cu forța, e un fel de-a spune), adică să-l iau de braț, să-l ridic... El doar s-a ferit de acest gest și mi-a și smuls o mânecă de la cămașă. Așa... La un moment dat, am spus „Bine, stai dumneata aici dacă vrei. Eu plec.” Nu m-a lăsat. În momentul în care a pus mâna pe ușă, s-a rup ușa. În cele din urmă am reușit să ies cu soția și cu copilul pe palier. Ce era să facem? De dat afara nu puteam, nu puteam să urnesc [malul ăla]...

Noël Bernard: Refugiați din propria casă...

Paul Goma: Spre șansa noastră, niște vecini foarte cumsecade au vrut să ne ajute. Au început să parlamenteze cu Stumpf... Nu se putea discuta cu Stumpf, el nu voia să plece de-acolo până nu-l bag în lot și nu-l împac cu nevasta. Uitase de pașaport și de slujbă. Vecinul meu a telefonat la Miliție. I-am spus „Nu, nu telefonați la Miliție, este inutil”. „Nu, nu, nu, uite totuși, uite domn'le un huligan, trebuie să-l dăm afară.” Am auzit răspunsul de la Miliție: „A, la apartamentul 20? Bine, bine să aștepte”. Puteam să așteptăm până poimarți, că Miliția nu venea. În cele din urmă Stumpf s-a îmbătat atât de rău acolo, dar fără să fie violent, încât vecinii mei au reușit să-l ducă cu vorba și să-l pună în lift , cu promisiunea să vină a doua zi, când va fi treaz, și să discute, că atunci totul se va aranja: și pașaport, și nevastă, și lot, și slujbă... Și a plecat... A plecat, abia mai ținându-se pe picioare. Nevastă-mea a ieșit la vreo jumătate de oră după aceea, din curiozitate, să vadă... Eram convinși că a fost trimis și chiar însoțit. Pentru că, în primul rând Stumpf n-a fost deștept niciodată. Boxul nu l-a ajutat deloc să-și lumineze mintea. Era cunoscut în București ca... cum să spun, scandalagiu plătit cu un pahar de vin. El frecventa anumite restaurante, unde derbedeii, ca să se amuze, îi dădeau un pahar de vin: „Stumpf, du-te la cutare, de la masa cutare și dă-i două palme.” Și Stumpf se ducea, îi dădea două palme și primea paharul de vin. Cam cu asta se ocupa el. Fusese condamnat pentru huliganism în urmă cu câteva luni, fusese eliberat de câteva săptămâni și, probabil, avea necazuri... Și băieții de la Dinamo sunt convins că nu îi spuseseră adevărul, ci numai îl condiționaseră: „Du-te la Goma și cere-i... și nu ieși de-acolo până nu-ți dă pașaport, să te bage în lot... că el poate tot.” Sunt convins că el, săracul, era un nenorocit. Așa, deci nevastă-mea a ieșit și, după jumătate de oră, el n-a mai recunoscut-o. A întrebat: „Doamnă, n-ați văzut niște băieți cu o mașină, care m-au adus până aici?” Și a petrecut noaptea pe o bancă lângă... Că băieții l-au adus, dar nu l-au mai...

Noël Bernard: L-au abandonat...

Paul Goma: ... l-au abandonat... Nu pentru mult timp, pentru că Stumpf a reapărut, câteva zile mai târziu, însoțit de un șofer (un așa-zis șofer), care dovedise cu o oră înainte că era ofițer de Securitate, că a venit la mine și a vrut să-mi smulgă lista din mână. Și lucrurile s-au petrecut cam așa: au pus să sune pe un copil... să sune la sonerie. Eu m-am uitat prin vizor și l-am văzut pe acel copil, deci am deschis ușa. Și în acel moment, cum obișnuiește Securitatea care stă în lateral față de ușă, șoferul a pus piciorul în ușă, iar Stumpf a împins ușa cu mine cu tot și au pătruns amândoi în casa mea. Spre norocul meu, atunci se mai aflau niște semnatari, vreo patru persoane, care, după vreo jumătate de oră de parlamentări, au reușit să-i convingă să iasă. Și au plecat. O a treia întâlnire cu Stumpf... al treilea meci, a fost după puțin timp, la o zi sau două... Pe la prânz, eu fusesem după cumpărături, urcasem și l-am găsit în fața ușii, sunând. Nevastă-mea l-a văzut și n-a vrut să-i deschidă. Invitație: „Hai să intrăm în casă”. Eu am refuzat să intru în casă. Ei, și a început o îmbrânceală acolo, pe scări. M-a apucat de gât, m-a tras de haină, mi-a rupt haina.. Eu mă țineam de balustradă - atât mă apăram. M-au salvat femeile. Au ieșit femeile din apartamentele vecine, au dat cu gura, l-au și îmbrâncit, l-au pălmuit, dar degeaba, parcă ar fi pălmuit un, cum să spun, un mal. Eu, curajos din fire, m-am ascuns într-un apartament vecin, pentru că nevastă-mea a refuzat să deschidă ușa, iar Stumpf, probabil primise ordin strict să nu rupă ușa din afară... Era cert. Femeile îl înghesuiseră în capul scării, deci la o oarecare distanță de ușa apartamentului nostru. Nevastă-mea a reușit să iasă... A ieșit și ea, cu un aparat de fotografiat și a zis numai atât: „Ia să-ți fac o poză, ție și prietenilor care se află la etajul doi” (noi eram la trei). Ea nu știa că se află acolo, a fost o simplă presupunere. În acel moment s-a auzit un fluierat, de jos: „Horst, hai!” Și Horst a lăsat tot scandalul, a plecat. Asta a fost penultima mea întâlnire cu Horst Stumpf. Pentru că ultima a fost după liberarea mea. Mă duceam spre Securitatea din Calea Rahovei, împreună cu nevasta, să-mi recuperez o parte din cărți (nu din manuscrise, care mi-au fost confiscate definitiv. Ocolisem Tribunalul și mă angajasem pe Calea Rahovei, când l-am văzut pe Stumpf venind dinspre Miliție-Securitate (au același corp). Și, de departe, a început să-mi reproșeze: „Vezi, domnu' Goma ce mi-ai făcut... Ai zis că-s omul Securității...” nu știu ce... Și am spus: „Da, ești omul Securității”. „Nu, sa știi că nu sunt omul Securității și nu... n-am vrut să-ți fac niciun rău...” Zic: „Cum nu mi-ai făcut niciun rău, pentru că te-au fotografiat gazetarii, cum mi-ai rupt cămașa, cum mi-ai rupt ușa...” și nu știu ce.. Și i-adevărat că după povestea asta îmi baricadasem ușa, lucru care a și fost filmat de televiziunea franceză. Așa... Plecăm mai departe, Stumpf își continuă drumul și m-am întors instinctiv și l-am văzut discutând foarte amical, chiar bătându-l pe umăr pe un ofițer de Securitate, pe care-l întâlnise în colțul Tribunalului. Când am ajuns la Securitate i-am spus comandantului, cu care discutasem despre Stumpf și spusese că nu-i adevărat, că nu avem nevoie de asemenea oameni. Zic: „Omul dumneavoastră stătea de vorbă cu un coleg de-al lui, care era în uniformă” (Stumpf însă nu era în uniformă). Ei, a trecut peste asta...

Noël Bernard: Domnule Goma, ajungem la capitolul represiunii. La sfârșitul lui martie, domnul Ceaușescu a făcut un discurs destul de violent împotriva disidenților, ca să le spunem așa, împotriva celor care încercau în România să apere Drepturile Omului (și printre aceste drepturi, trebuie menționat, este și dreptul la un pașaport), și scurt timp după aceea, după două-trei zile, a intervenit mișcarea de represiune a autorităților. Cum ați simțit-o?

Paul Goma: Eu nu-mi mai aduc aminte foarte exact. Jurnalul pe care l-am ținut în acea perioadă - partea jurnalului din acea perioadă mi-a fost confiscată, pierdută pentru totdeauna - însă vag îmi aduc aminte că în jurul datei de 25 martie a fost o ședință a Comitetului Central, a Comitetului Politic, ședință în cadrul căreia s-a anunțat săltarea în grad a lui Stănescu. Acum, nu mai țin minte exact ce a devenit el dar oricum, am spus, începând din acest moment, vor începe să treacă la acțiune.

Noël Bernard: Secretar al Comitetului Central, dacă nu mă înșel, a devenit în acel moment.

Paul Goma: Eu știam că Stănescu se ocupa cu problemele MAI, din întrevederile mele cu Burtică. Pentru că Burtică apăsa pe buton și îl întreba în legătură cu poveștile de MAI. Și am simțit că, din acel moment, se dă mână liberă unei anumite persoane să facă ordine. Și, într-adevăr, în ziua de 30... Nu mai spun: telefonul a început să funcționeze total aiurea, din acel moment nu am mai primit legătura cu străinătatea...

Noël Bernard: Din ce moment? Din 30?

Paul Goma: Nu, nu.

Noël Bernard: Din 25?

Paul Goma: Din 25... Deși prieteni de-ai mei din Occident mi-au spus că au telefonat la mine, mi-au auzit glasul zicând „Alo” sau „Cine e?”, după care s-a tăiat. Era fals. Telefonul suna la ei, nu la mine. Primul semn mai consistent l-am primit în ziua de 30 martie când în apartamentul meu se aflau circa șapte persoane, șapte semnatari: câțiva dintre ei care semnaseră mai înainte, însă reveniseră, și alții proaspeți. A apărut la ușa mea un grup de ofițeri de Miliție și de cvili, mi-au arătat un fel de hârtie, pe care scria că este interzisă reuniunea a mai mult de două persoane străine într-un apartament, până să protestez eu că.. așa... au pătruns în apartament și...

Noël Bernard: Există în Constituție dreptul de liberă asociere...

Paul Goma: Da... Care Constituție? Pe care o apăram noi împotriva celor care o... Așa. Și i-au invitat pe toți la Miliție. Am vrut să merg și eu la Miliție. Adică, din momentul în care au intrat, am crezut că și eu trebuie să merg la Miliție, mi-am luat hainele. Și au spus: „Nu, nu, dumneavoastră domnul Goma, dumneavoastră rămâneți aici pentru că este domiciliul dumneavoastră”. Eu am mai insistat, până la urmă ei au spus: „Nu, nu, nu, numai cu dânșii, de altfel nu facem decât o legitimare și le dăm drumul.” Și au plecat. Mai târziu am aflat că unii din ei au fost liberați numaidecât, alții ținuți încă puțin. Iar alții, ca de pildă Ion Ladea, a fost re-arestat și ținut vreo trei săptămâni la Rahova. Bineînțeles că asta n-am aflat-o de la Ladea, pe care nu l-am mai văzut niciodată de-atunci. Ăsta a fost primul semn și, din acel moment, nu s-a mai putut pătrunde la mine în casă deloc. Deloc, deloc.

Noël Bernard: Au închis...

Paul Goma: Au închis.. da, au pus cep. Din acel moment... Bine, telefonul nostru nu funcționa, nu mai funcționa deloc, nu mai avea nici măcar curent. Nevastă-mea, care încerca să telefoneze părinților ei, bineînțeles, care erau cei care ne aprovizionau cu alimente, nu putea să se apropie de un telefon public, pentru că imediat apăreau doi-trei băieți, care îi spuneau „Doamnă, nu încercați să telefonați, că n-o să reușiți”. Ea insista, i se lua receptorul din mână, cu destulă delicatețe era mutată din cabină în afara cabinei și... „Doamnă, mergeți acasă și vedeți-vă de treabă, n-o să reușiți să telefonați.” Un semn...

Noël Bernard: Destul de clar...

Paul Goma: ...destul de clar. Poate de aceea, în ziua de 1 aprilie eu mi-am încheiat jurnalul. E interesant, cred, să spun că l-am încheiat, l-am bătut la mașină, în sfârșit, și în final am scris cam așa: „Aici se încheie jurnalul de iarnă. 1 aprilie 1977”. Sărind puțin peste timp, în momentul în care am ajuns la anchetă, anchetatorii erau foarte intrigați: de ce am scris eu că aici se termină? Era cam pe la ora zece (că mă întrebau pe la ce oră), pe la zece jumătate - unsprezece, și la unu jumătate aveam să fiu arestat. „Știați că o să fiți arestat?” „Da, știam. După cum știu și când voi fi liberat”. „Când?”. Și le-am spus: „La 11 mai”. „De unde știți?” „Ei, asta e altă poveste. Știu că voi fi liberat de acolo de unde am știut că voi fi arestat”. Și... e adevărat că nu am fost eliberat la 11 mai, ci în 6 mai, ceva mai devreme. Și așa a fost... Am ajuns în ziua de 1 aprilie. Nimeni nu mai putea pătrunde la noi. Doctorul Vianu, care fusese rugat de socrul meu să-mi aducă niște alimente și niște lucruri pentru copil, a venit acolo, a fost brutalizat, insultat, alungat de acolo. Deci nimeni nu mai putea pătrunde la noi și, exact la ora unu și jumătate, s-a sunat la ușă, m-am uitat pe vizor, era o vecină, deci am deschis și, după buna lor metodă, un picior a apărut și s-a pus în ușă, ca să nu mai pot deschide, și trei găligani au intrat. Pe unul îl cheamă Hristenco și este colonel, pe altul îl cheamă Vidoni, tot colonel, și pe al treilea nu mai țin minte cum îl cheamă, Tureatcă, sau așa ceva. S-au legitimat, mi-au spus că sunt arestat, mi-au arătat și motivele pentru care. Motivele erau următoarele: „trădare de patrie” și „relații împotriva firii”. Eu n-am înțeles în primul moment ce înseamnă „relații împotriva firii” și mi s-a promis că voi primi explicațiile la...

Noël Bernard: Destinație...

Paul Goma: ...la destinație. Bineînțeles că n-am opus niciun fel de rezistență, nici n-ar fi avut nicio șansă... Am plecat cu ei și m-au dus la Rahova, unde numaidecât au început formalitățile...

Noël Bernard: De înscriere...

Paul Goma: ...de înscriere. Așa... percheziția, jos cureaua, jos șireturile. N-aveam șireturi, mi-au tăiat cataramele de la pantofi... În sfârșit, cei care au trecut pe-acolo le știu foarte bine, iar cei care n-au trecut le știu de la părinții și prietenii lor. Deci ancheta nu începuse bine, când au apărut alți doi civili (erau deja vreo trei). Au apărut alți doi civili în încăperea aceea, dintre care unul s-a repezit la mine. Mi-a spus: „În sfârșit am pus mâna pe tine!”, a început să mă înjure și să-mi spună așa: „jidanule”, „legionarule” (știut fiind faptul că astea sunt compatibile...)

Noël Bernard: Că toți jidanii sunt legionari, da...

Paul Goma: ... (sau măcar o bună parte din ei), „curistule” și „buhaiule”. M-a pălmuit, mi-a smuls barba, m-a lovit cu picioarele, m-a tras, m-a plimbat prin birou de barbă... Eu, ca un ascultător și ca un bun deținut, mi-am scos ochelarii și i-am pus pe masă, ca să nu se spargă, la care a zis: „Ce faci pe Hristos? Hristosu' mătii!”, și așa mai departe... Eu n-am răspuns și nici nu m-am opus: l-am lăsat să mă bată... A ieșit după un timp, nu-mi dau seama cât a putut să dureze asta. Ancheta a început cu formalitățile ei... După un timp, a revenit... Au revenit cei doi, între care cel care mă bătuse. Mi-a mai tras o repriză... Tot așa cu „jidanule”, „legionarule”, „buhaiule” și „curistule” și cu alte smocuri din barbă (aveam barba mult mai mare decât acum)... Și după care acel bărbat a dispărut. Nu aveam să-l mai întâlnesc decât în momentul în care a început să se discute despre eliberare. Și atunci, deși eu întrebam în fiecare zi pe anchetatori: „Cine este domnul care m-a bătut?” La care mi se răspundea: „Da' cine v-a bătut? V-a bătut cineva? Dovediți!” Așa, foarte drăguț... Într-adevăr, eu nu puteam să dovedesc... Și, deci, am aflat că personajul în chestiune este Nicolae Pleșiță...

Noël Bernard: Generalul Pleșiță...

Paul Goma: General, care a fost avansat la 9 mai... Hai să zic că și eu am pus un umăr la avansarea lui, deci îmi este dator...

Noël Bernard: Fost aghiotant al domnului Ceaușescu, vice prim-ministru de Interne...

Paul Goma: Da, și în foarte bune relații cu domnul Ceaușescu, de altfel având cam aceeași structură...

Sorin Cunea: Stimați ascultători, întrerupem aici cea de-a treia parte a discuției dintre Noel Bernard și Paul Goma. Partea a patra și ultima o vom transmite săptămâna viitoare, în aceeași zi, la aceeași oră.

***

[Sursa: Hoover Institution, RFE/RL Romanian Broadcasting Department records, Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) broadcast records, Record Nr. 2000c120.5553]

XS
SM
MD
LG