Vineri, 21 februarie, Biblioteca municipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău.
Tripla lansare a cărţilor lui/despre Eugen Lungu – Complexul Orfeu, Arc, 2019; Artă şi critică, Prut, 2019, şi Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu. Între spaţiile şi oglinzile timpului, Prut, 2019 – s-a transformat într-un soi de… Colocviu Naţional al cărturarilor, care pur şi simplu au umplut biblioteca municipală, de-ar fi să-i numesc pe Vladimir Beşleagă, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Val Butnaru, Mihai Poiată ş.a.m.d. M-am numărat şi eu printre aceştia, ba chiar am şi vorbit – într-una din emisiunile viitoare voi prezenta, la Cartea la pachet, Complexul Orfeu.
Dacă revin, aici, la eveniment – nu-i puţin lucru, să ai într-un singur loc, la aceeaşi oră, crema culturii naţionale! – este pentru a-l face auzit (şi pentru cei care n-au fost de faţă) pe „Le Roi Lire” al nostru, vorbind în două registre despre actul lecturii. Fără alte cuvinte, de la Eugen Lungu citire, mai întâi despre lecturile care ciuntesc:
„Citeam pe întrecute, din păcate şi prostii, fiindcă nu mă ghida nimeni. Odată mi-a dat o lecţie destul de dură tatăl-meu. Vedea că manualele mele de şcoală se cam „odihneau”, iar eu eram pierdut prin alte cărţi. Mi-a luat volumul în care eram adâncit, s-a uitat la el – se intitula Pogoane purpurii. Azi titlul ar trebui tradus; corect s-ar fi numit Epoleţi purpurii – era, de fapt, o carte de mai multe sute de pagini despre cadeţi, pe atunci aceştia se numeau suvorovişti, ei învăţând într-o şcoală militară pentru adolescenţi. Mi-a aruncat-o nemilos afară şi mi-a spus să nu mai citesc prostii. Dar nu mi-a explicat ce înţelegea prin cuvântul prostii. Vreo lună nu am citit nimic decât cărţile de şcoală. Apoi am luat de la bibliotecă, cumva intimidat, Colţ Alb de Jack London. Era o traducere românească foarte bună re-editată la Chişinău cu caractere ruseşti. Mă cam ascundeam cu ea, dar tata a văzut-o şi n-a zis nimic. Aşa am priceput ce înseamnă prostii. Oricum era târziu. Reuşisem să citesc, obligat cumva şi de programa şcolară, Ion Canna, Iacob Cutcoveţchi, Samson Şleahu, Fiodor Ponomari, Petrea Cruceniuc şi multă, multă altă maculatură. Era un fel de contraliteratură, lucru care l-am priceput mult mai târziu. Căci la acea vârstă grila interpretativă încă nu funcţionează, deci nu ai un gust format, aşa că te pot captiva prostiuţele despre război, partizani, eroi sovietici copii, precum era Volodea Dubinin, sau mituri de fabricaţie stalinistă precum „eroica” istorie a Zoiei Kosmodemianskaia. Înghiţi totul fără a digera la modul estetic. E o lectură care îţi corupe încet şi metodic gustul. Am rămas frapat când în Scrisul şi cititul am constatat că şi Nicolae Manolescu se „delecta” cu asemenea „literatură”. Mult mai târziu, la maturitate, mi-am dat seama cât de nenorociţi suntem noi, ăştia din culturile mici sau din „culturile de zgomote”, cum le numea cineva. Gândeşte-te numai la acest handicap la care eram condamnaţi geografic, doar prin faptul că ne năşteam prea spre est: un francez se trezeşte din copilărie între giganţi ca Montaigne, Voltaire, Hugo, Balzac şi alţi monştri sacri. Chiar dacă nu-i place literatura, aceştia îl trag de cheutori în sus! La ai lor, îi mai adaugă pe un Shakespeare, un Oscar Wilde, un Cooper sau Hemingway, un Cervantes ş.a.m.d. Oricum, e între valori! Pe când noi ne trezim în „onorata” companie pe care am înşirat-o adineaori. Până să ne dezmeticim ce e literatura şi cu ce se mănâncă, micile noastre creiere se fac depozite de gunoaie literare. O mare parte din neuronii mei sunt ticsiţi cu deşeuri („sac de mătase plin cu fâşchie”, spunea principele Cantemir) şi, din păcate, nu putem nicidecum şterge aceste file-uri. Dacă vrei, poţi să-ţi spun şi azi, cu ochii închişi, zeci de poezii pe care le-am învăţat în clasele primare şi chiar în şcoala medie. Iată una, căruia i-am uitat autorul, dar figura în cartea mea de citire din nu-ştiu-care-clasă: „Viţeluşul cel tărcat/ Din ciubăr se-adapă./ Când eşti tare însetat,/ Cât de bună-i apa”. Ce educa în noi această poezie deşelată? Sau poţi să-ţi spun fragmente din proza lui Ion Canna Dimineaţa pe Nistru. (…) creierul meu nu vrea nicidecum să uite Când calul râde, Canna mai fiind prins şi cu un meschin plagiat! Deci, casetele mele encefalice, în loc să fie un spaţiu nobil, ocupat de Proust sau Fitzgerald, e o cămară cu deşeuri gen Canna sau Bucov.”
Şi, ceva mai jos, despre lecturile formative:
„Dacă m-ai întreba care sunt operele care m-au marcat într-un fel, aş indica vreo câteva. Prima a fost în clasa întâia, în epoca primelor cărţi luate de la bibliotecă. La o lecţie, învăţătoarea noastră, Maria Bejenaru, trecută de mult în lumea celor drepţi, un pedagog prin excelenţă, ne-a întrebat ce citim. Colegul meu, Nicolae Cazacu avea chiar la el cartea. Era Mioriţa, un volumaş cu ilustraţii, conceput pentru copii. Învăţătoarea l-a trecut în faţă şi l-a rugat să citească. Când a ajuns la jalea măicuţei şi la omor, boceam toţi ca unul! Se petrecuse marea minune a artei, întâlnirea cu Opera, încercam şocul ei estetic şi eram toţi ca într-o transă cathartică! Niciodată, nicio altă lectură, oricât de dramatică, nu a mai reuşit prin repetare acel moment de trăire pură a unui text literar!
Al doilea moment, ţine de Luceafărul eminescian. Aşa s-a întâmplat, că pentru prima dată am făcut cunoştinţă cu textul poemului nu din lectură, ci l-am auzit la radio, probabil citit de Ion Ungureanu (sau Eugeniu Ureche?). Eram în clasele mici, textul m-a marcat cumva de ţin minte şi azi evenimentul, dar Luceafărul, personaj ursuz şi rece, cam ciudăţel prin coborârile lui bruşte şi plecările la fel de zorite, nu a întrunit de loc simpatia mea. Mintea mea de ţăran vedea în Cătălin un tip pragmatic şi aşezat, un ins terestru în care se putea avea încredere, iar fiţele fetei de împărat mi se păreau stranii şi cam aiurite. Abia prin clasa a noua, probabil, am dezghiocat rostul poemului şi l-am învăţat pe de rost. Tatăl meu lucra ca socotitor la Odaie, o fostă moşie a boierului Văluţă, în baza ei făcându-se un fel de sovhoz. Gospodăria se afla chiar lângă Petrenii tăi, iar noi locuiam în capătul Hăsnăşenilor, dinspre Moara de Piatră. Mergeam des la Odaie cu diverse ocazii, nu pe jos, ci pe bicicletă. Ei bine, mersul îmi lua exact atât timp cât spuneam pe de rost toate cele 98 de strofe ale poemului! Le repetam des, ţin minte şi acum o bună parte din Luceafărul.
Din literatura noastră de aici, prima scriere care m-a tulburat a fost Frunze de dor. Am citit-o, dacă-mi amintesc bine, în revista Nistru, la Bălţi, într-o bibliotecă ce avea şi sală de lectură, clădire inexistentă azi, cam pe unde se află acum magazinul Bel’ceanka. Ţin minte abajururile de-un verde-turcoaz din sală. Gheorghe Doinaru m-a dezamăgit mult, l-am înţeles ca pe un tip slab şi pasiv care nu ştia să lupte pentru ce era al lui. Iar Rusanda mi s-a părut o mică trădătoare.”
Şi cum eruditul autor al Raftului cu himere vorbeşte în acelaşi text şi despre „plagiatul à rebours”, alias „furtul invers, de-a îndoaselea, când nu succesorul unui autor «subtilizează» ideile unei cunoscute personalităţi, ci dimpotrivă, predecesorul (…) îl «jecmăneşte» pe acesta de reflecţiile pe care dânsul le considera emanaţia propriei materii cenuşii”, închei aceste rânduri cu o idee a scriitorului sud-african J.M. Coetzee, laureat Nobel pentru Literatură, în 2003, apropo de cititul păgubos versus „de folos zăbavă”:
(…) Există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.
El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.
(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)
(J.M. COETZEE, Arabella KURTZ. Povestea cea bună)
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.