Linkuri accesibilitate

Peter HANDKE. Femeia stângace


Peter Handke

Literatura care i-a dat lumii pe Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Thomas Bernhard (lista rămâne deschisă…) a ajuns, prin Peter Handke (n. 1942), abia la cel de-al doilea Premiu Nobel pentru Literatură (2019; după cel al Elfriedei Jelinek, din 2004). Dramaturg, romancier, eseist, poet şi scenarist, Handke îşi face o intrare spectaculoasă în lumea literelor, ca peste ani Gabriel Josipovici să-l considere „cel mai important scriitor de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan şi Thomas Bernhard, un scriitor care te poate aduce în pragul nebuniei”.

Nu ştiu dacă-i vorba chiar de „nebunie” în romanul Femeia stângace, Art, 2021, cert e că naraţiunea izbeşte prin acel aer de stranietate ce te pune în gardă de la primele pagini (gândul mă duce la Străinul lui Camus, şi el un roman al imposibilei comunicări între oameni) – suficient ca protagonistul, întors dintr-o deplasare în Finlanda, să rostească: „Acolo, în nord, (…) am avut sentimentul că ne aparţinem unul altuia”, că ora despărţirii, aparent fără nici un motiv, a şi sunat: „Femeia: «Am avut brusc o viziune (…) că vei pleca de la mine, că mă vei lăsa singură. Da, asta este: Du-te, Bruno. Lasă-mă singură». După un timp, Bruno dădu de mai multe ori aprobator din cap, (…) şi întrebă: «Pentru totdeauna?» Femeia: «Nu ştiu. Ştiu doar atât, că vei pleca şi mă vei lăsa singură». Amândoi tăcură.” Să nu vă aşteptaţi ca misterul acestei despărţiri să se rezolve pe durata celor 120 de pagini, dar poate că această înlănţuire de fraze pe care femeia rămasă singură le bate la maşina de scris (e vorba de o traducere din franceză, la care s-a angajat, fără a se mai preciza din ce autor) constituie un soi de lanţ ADN al cărţii: „Bărbatul la care visez este acela care iubeşte în mine femeia care nu mai e dependentă de el.” „Şi ce veţi iubi dumneavoastră la el?” „Acest fel de dragoste”. Oarecum paralel, mai spre sfârşitul naraţiunii, „femeia îi spuse lui Bruno: «Aşadar, mai trăieşti?» Bruno răspunse, aproape vesel: «Şi eu mă mir, brusc, în câte o după-amiază că mai exist. Ieri am observat că am încetat să număr zilele de când, iată, sunt fără tine». Râse.” Altminteri, toţi protagoniştii – copilul, Francisca, editorul, actorul, vânzătoarea ş.a. – dau senzaţia că nu atât comunică ei înde ei, cât trec unii prin alţii, ceea ce-l face pe cronicarul de la The Guardian să constate: „Personajele lui Handke se străduiesc să vorbească, dar lupta cu propriile cuvinte le face şi mai mute; e ca şi cum au devenit parte dintr-o lume post-Holocaust în care totul trebuie reconstruit de la zero, chiar şi limbajul”.

Eu unul n-am să uit degrabă micul roman „fără poveste” al austriacului nobeliard – şi mai cu seamă întorsătura de frază: „Sunt atât de singur, încât seara, înainte să adorm, adesea nu am pe nimeni la care să mă gândesc, pur şi simplu pentru că peste zi n-am fost împreună cu nimeni. Şi cum să scrii când n-ai la cine să te gândeşti?” (subl. mea)

8 august ’22

Previous Next

XS
SM
MD
LG