Elev fiind, am studiat în clasele mari ceea ce se numea – în temei, pe brună dreptate – literatura sovietică moldovenească. Printre puţinele texte demne de a fi reţinute se număra şi povestirea lui George Meniuc, Ultimul vagon. Acum, ca şi atunci, am simţit că, pe lângă nostalgia dispariţiei tramvaiului din Chişinău, autorul – un strălucit intelectual de formaţie interbelică, ce face greşeala de a se fi întors în Basarabia natală, după 28 iunie ‘40 – regreta de fapt altă pierdere, a unei lumi care tocmai începuse să se aşeze pe şinele modernităţii; din corespondenţa sa cu George Uscătescu apărută postum, după ‘89, reiese limpede că Meniuc nu şi-a iertat întreaga-i viaţă că, în ‘40, pur şi simplu... a rămas de tren. Nu este singurul – o serie de intelectuali şcoliţi la Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iasi etc. sunt în aceeaşi situaţie. Atunci când nu sunt înghesuiţi în vagoanele de vite pentru a lua drumul GULAG-ului (Nicolai Costenco & Mihail Curecheru, cu acelaşi tren!), sunt evacuaţi în vagoane blindate la Moscova & după Urali, pentru a forma noua elită roşie, iar pentru ca revenirea lor la dragostea de-ntâi să fie imposibilă, cărţile le sunt tipărite cu “neostenita chiriliţă” (Valeriu Senic). Despre acest ultim vagon, de pe linia Cişinău – Moscova (via Tiraspol), vreau să vorbesc în continuare, nu înainte de a evoca – a câta oară! – copilăria, singura nevinovată. Ei bine, în acea copilărie în cazul în care se ivea vreo rivalitate între doi egali, pe loc se trăgea la sorţi într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil şi la îndemâna oricui. La comanda “Un-doi-trei!”, cei doi împricinaţi arătau concomitent o anumită “figură” cu palma: fie “Hârtie”, fie “Piatră”, fie “Foarfece”. “Hârtia” acoperea “Piatra”, “Piatra” zdrobea “Foarfecele”, iar “Foarfecele” la rându-i tăia-n două “Hârtia”. Aveam de a face cu un mic model – primul, dacă-mi aduc bine aminte, şi mă tem că şi ultimul – de echitate: niciuna din “figuri” nu era invincibilă, fiecare însă era “mai mare” în raport cu o altă “figură”, la rândul ei “mai mare” decât o a treia “figură” care, şi ea, era “mai mare” decât prima. (Ce surpriză să văd, acum câţiva ani, cum doi detectivi particulari îşi dispută, într-un film american de prin anii '60, dreptul la risc exact după metoda descrisă mai sus!) Atunci “Hârtia – Piatra – Foarfecele” din copilăria mea au căpătat brusc valoare de model universal; urma doar să-l aplic. Bineînţeles, am tras cenuşă la turta care ne interesează în cazul dat, stabilind prima tripletă de corespondenţe: dacă “Piatra” simbolizează Cetatea/Statul, atunci “Hârtia” e, de bună seamă, Cultura/Libertatea cuvântului, iar “Foarfecele” nu poate fi decât Cenzura/Controlul de Stat. Model perfect valabil al societăţii din care tocmai am ieşit (vai! mai puţin ea din noi): Cultura trăieşte sub ameninţarea, explicită sau implicită, a Cenzurii (inclusiv a autocenzurii, fenoment foarte răspândit în URSS), ceea ce face ca artiştii să se exprime cu jumătate de gură (depinde de apetitul “Foarfecelor”, dar şi de curajul artistului de a nu se uita de fiecare dată în gura “Foarfecelor”) sau printre rânduri (fiindcă, nu-i aşa? poţi tăia anumite rânduri din carte, nu şi “printre rânduri”-le!), în urma acestei strategii de supravieţuire rezultând opere “de-o înaltă ţinută etică şi estetică” (citat din memorie din critica vremii); Statul, conştient că – graţie Cenzurii – controlează Cultura, se înveşmântează în modelele prêt-à-porter ale acesteia ca-ntr-un ambalaj mai mult sau mai puţin strălucitor; după ce că a fost ascuţită de piatra de gresie a Cetăţii şi pusă în mâinile creatorului/croitorului, singură Cenzura îşi caută de treabă.
Seria de “execuţii publice” din anii '40-'50, urmată de seria de hotărîri istorice ale PCUS/ PCM din deceniile şapte-nouă, au avut darul (Sic!) de a “încrucişa” – în spirit miciurinist! – “Foarfecele” cu “Hârtia”. Scriitorii care au cunoscut, la vârsta formativă, ce înseamnă în practică Libertatea creaţiei (mă gândesc în primul rând la două figuri tragice ale culturii noastre, Nicolai Costenco şi George Meniuc, dar şi la dăruiţii cu har Liviu Deleanu, Bogdan Istru ş.a.), şi-au pus, ca la comandă, la capătul opus al stiloului câte un “foarfece”; altoiul a prins, iar curând practica scribilor egipteni a devenit “inconfundabilul stil” al părinţilor-fondatori ai literaturii sovietice moldoveneşti. Mai mult decât atât: în râvna lor de a-şi demonstra devotamentul faţă de Cauză, unii au deprins să scrie direct cu... “Foarfecele” (exemplul cel mai strălucit îl constituie criticul Valeriu Senic, un adevărat Akakii Akakievici al slovei partinice, care-şi impregna opusurile cu citatele de ultimă oră decupate din cutare sau cutare directivă/ cuvântare/ hotărâre a forurilor de partid superioare). Or, acest “tutankhamunism” estetic – în 1937, editorialul oficiosului Pravda găsea de cuviinţă să-l celebreze pe cel mai mare poet rus în felul următor: “Puşkin este cu totul al nostru, sovietic, căci puterea sovietică a moştenit tot ceea ce este mai bun în poporul nostru. În ultimă instanţă, creaţia lui Puşkin s-a contopit cu Revoluţia Socialistă din Octombrie ca un fluviu care se varsă în ocean...” –, pe lângă faptul că impune duplicitatea ca normă de conduită – a făcut epocă profesiunea de credinţă a lui Mihail Şolohov rostită de la cea mai înaltă tribună a nu mai ştiu cărui Congres: “Noi, artiştii sovietici, suntem învinuiţi că scriem la comandă. Nu-i adevărat! Noi scriem doar la comanda inimii. Iar inimile noastre aparţin întru totul Partidului!” –, aplică acest dublu standard inclusiv la adresa simbolului Puterii: cu aceleaşi “Foarfece”, care au tăiat în carnea vie a “Hârtiei”, Statul împarte felii consistente din tortul de sărbătoare. Uneori, aceluiaşi autor! Şi într-un caz, şi în altul, ceea ce rămâne e efectul castrator al acţiunii “Foarfecelor” ; voci care se anunţau viguroase şi inconfundabile, după ce-s supuse la o anumită operaţie delicată, vor începe să cânte fals şi... în cor (vezi poemul colectiv Inima cântă). Mai mult decât atât – uneori “Foarfecele” cenzurii acţionează retroactiv: trimiterea la topit a cărţii de poezii Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi, în 1969 ; retragerea din librării, în 1972, a Săgeţi-lor lui Petru Cărare tipărite în 14.000 de exemplare; smulgerea poeziei Curcubeul din placheta pentru copii Trei iezi de Grigore Vieru, apărută într-un tiraj de 20.000 de exemplare; linşarea lui Vasile Vasilache, autorul romanului Povestea cu cocoşul roşu, de către Ivan Racul şi Valeriu Senic ş.a. Tot retroactiv acţionează şi “Foarfecele” care împarte tortul de sărbătoare: Vasile Vasilache va primi, în 1994, Premiul de Stat pentru Povestea... pusă la index în 1972; în 2000, Petru Cărare este recompensat cu acelaşi premiu pentru Fulgere basarabene, antologie al cărei miez de foc îl constituie, bineînţeles, Săgeţi-le de cândva. Or, “Hârtia”, sireaca, le rabdă pe toate, consolându-se cu gândul că “ce e scris cu peniţa...”
Cât despre cealaltă “încrucişare miciurinistă” – dintre “Hârtie” şi “Piatră” –, ea este de notorietate publică: soprana Maria Bieşu e deputată a Sovietului Suprem al URSS de legislatura 7-11; poetul Pavel Boţu e preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM între 1980 şi 1985, funcţie preluată de romancierul Ion C. Ciobanu în 1986 (şi unul, şi altul, preşedinte al USM la vremea respectivă); mai mulţi oameni de cultură sunt membri ai CC al PCM până la desfiinţarea acestuia în 1991. Astfel, într-o primă fază scriitorii sunt mobilizaţi (acesta e cuvântul!) să “legitimeze”, prin opusurile lor, în faţa viitorului, Puterea instaurată prin forţă în “slăvitul cireşar '40” (şi o vor face, de la ermeticul Alexandru Robot, prin A-nflorit Moldova, la “ilegalistul” Andrei Lupan, cu Sat uitat), drept care Puterea – atunci când armata română “de ocupaţie” trece Prutul în iunie '41 – îi ia sub aripa-i protectoare la Moscova, nu care cumva să-şi pună talentul în slujba literaturii române, probabil şi ea “de ocupaţie”, cei care şi-au început carierta literară ca... scriitori români (Em. Bucov, B. Istru, G. Meniuc, L. Deleanu ş.a.); într-o a doua fază, literatura făureşte “eposul” noului stat (Ţara mea, Pohoarnele, Cântecul zorilor, piesa Lumina ş.a.); abia într-o a treia fază literatura capătă un fel de autonomie estetică, câtă vreme nu atentează la temeliile noii orânduiri, iar scriitorului, tot mai obişnuit cu colivia de aur, i se îngăduie, din când în când, s-o părăsească pentru o altă colivie mai mare (ţările lagărului socialist, în special Cuba, mai puţin România – de jure, în acelaşi “lagăr socialist”, dar percepută de autorităţi drept “teren adves”). “Legitimată” în 28 iunie 1940, “descălecată” (…de străini!) pentru a doua oară, în 24 august 1944, ca urmare a operaţiei Iaşi-Chişinău, Puterea aduce tot mai mult a Patrie-mamă; or, această schimbare la faţă se datoreşte în special talentaţilor grimeri ai generaţiei '60, iar mai târziu şi rafinaţilor caligrafi şaptezecişti. Patria-mamă se putea uita fără grijă în oglinjoara fermecată a literaturii sovietice moldoveneşti ori de câte ori avea chef: aceasta ştia una şi bună: “Noi facem Patria după propria asemănare./ Dar mai întâi: să fii sămânţă în câmpul Patriei tale./ A fi sămânţă şi a născoci/ pământul în jurul tău” (Nicolae Dabija via Nichita Stănescu, din finalul celei de-A unsprezecea elegii: “A fi sămînţă şi a te sprijini/pe propriul tău pămînt”). Acum, nu ştiu ce rămâne din acea iubire de Patrie (mai exact, din iubirea de acea Patrie) în opera celor care au slăvit-o cu ferma convingere că “ziua de mâine are nevoie/ de cântecul nostru de azi”, cert e că tot încercând să apropie “Răsăritul Îndepărtat/ de steaua din fruntea mioarei”, scriitorii au căpătat un al şaselea simţ, simţul Puterii. Nici riscul de a-şi frânge şira spinării, nici intuiţia că odată şi odată le va fi pur şi simplu ruşine de acele “legături periculoase” cu potentaţii zilei nu i-a oprit pe oamenii de creaţie – mă refer la garnitura întâi! – să se îmbulzească “la masa lor” (în paranteză amintesc că poemul lui Eugen Cioclea, Cina irodică, din care tocmai am citat: “Am stat şi eu la masa lor./ Cu o condiţie. Să tac.”, a fost discutat la CC al PCRM în toamna lui 1986), iar după '89 să încerce a le lua locul.
“Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Perestroikă tu !...”
La început a fost „Scrisoarea celor 66” (scriitori & oameni de cultură şi ştiinţă; ierte-mi-se întrebarea, deloc retorică: oare de ce nu se regăsesc pe listă semnăturile lui Ion Druţă, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a.?!), publicată în Învăţământul public, la 17 septembrie 1988, iar la începutul începuturilor – eseul „Veşmântul fiinţei noastre“, de Valentin Mândâcanu, iniţial propus la Literatura şi Arta, unde a fost ţinut în sertar mai bine de un an, şi apărut în cele din urmă la revista Nistru în aprilie 1988, în chiar primul număr sub semnătura noului redactor-şef, omul de mare caracter Dumitru Matcovschi. Aşadar, la început a fost Republica Literelor – Române, odată cu trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat, pe 31 august 1989 –, şi tocmai ea a transformat RSS Moldovenească dacă nu în Ţara Moldovei, cel puţin în Republică independentă. Într-o primă fază, a fost nemaipomenit să avem acelaşi imn – „Deşteaptă-te, române!” – cu România; sună potrivit (până la tare!) şi azi „Limba noastră”, cu condiţia s-o şi vorbească toţi cetăţenii ţării, nu să facă grevă împotriva grafiei latine, blocând nu doar calea ferată, la Tiraspol, ci şi maşinăria statului, odată cu proclamarea aşa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, la 2 septembrie 1990. Mă tem că tot ce-a urmat i-a scos pe scriitori & intelectuali din procesul de constituire a unei societăţi civile – nu zic naţiuni! – democratice, iar asta a dus la eşuarea statului.
(…)
Închei cu o poveste adevărată, une histoire de famille mai puternică decât orice parabolă – prin ’88-’89, într-un modest apartament cu două camere din Chişinău, are loc praznicul lui Ion Roman, născut în 1949 şi mort de ruşine, fiindcă i-a fost oarecum să-şi trezească vecinii, în plină noapte, ca să-i cheme ambulanţa când l-a apucat inima. În capul mesei, tatăl bătrân şi preotul, de aceeaşi vârstă; din vorbă-n vorbă, află că au fost deportaţi, şi unul şi altul, în Siberia; după un alt rând de pahare, este rostit numele localităţii: Serpniovo, regiunea Tiumeni; mai stau ce stau, când dedată preotul îşi aminteşte că prin ‘49 a botezat un copil moldovean, primul născut, în primul an de ссылка 1, pe care maică-sa îl adusese în землянка2 lui învelit în coajă de mesteacăn. “Al meu era ăla, părinte! izbucneşte-n lacrimi bătrânul tată, care până atunci îşi stăpânise de bine, de rău, emoţiile. Băiatul ista pe care tocmai l-ai prohodit mata.” Frică mi-i că istoria noastră din ultimii, nici nu 30, nici nu 100 de ani, ci hăt de pe la 1812, anume pe-o astfel de берестовая грамота3 este scrisă.
_______
1. (rus) exil
2. (rus) bordei săpat în pământ
3. (rus) înscris pe coajă de mesteacăn