În 1952, Republica Democrată Germană (RDG/DDR) a închis frontiera cu partea occidentală a Germaniei. Divizarea ţării, astfel realizată, însă nu a cuprins şi Berlinul, împărţit în patru sectoare, cel sovietic, devenit capitala RDG-ului, şi cel vestic, împărţit într-un sector american, britanic şi francez. Odată cu fortificarea graniţei s-a înteţit şi fluxul refugiaţilor din răsărit care acum puteau ajunge doar prin Berlin în partea occidentală a oraşului. S-au înfiinţat atunci circa 100 de tabere mici, improvizate, care nu făceau faţă fluxului de refugiaţi. În cele din urmă, s-a decis în urmă cu 70 de ani ridicarea unei tabere centrale în cartierul Marienfelde. S-au construit 15 blocuri după standarde moderne. Ideea era ca aceste blocuri să fie transformate, la un moment dat, în locuinţe. N-a fost să fie aşa.
Practic şi tabăra din Berlin-Marienfelde devenise neîncăpătoare şi nu făcea faţă fluxului de persoane care soseau din RDG, cerând dreptul de şedere în vest. Formele de înregistrare se făceau în tabără, însă nu toţi refugiaţii au obţinut dreptul de stabilire în Berlinul de Vest. Foarte mulţi erau transportaţi cu avioane ale aliaţilor pe teritoriul vest-german. Aviaţia din RFG n-avea dreptul să folosească aeroportul din Berlinul Occidental, care avea un statut special. Unii considerau Berlinul de Vest drept cel de-al treilea stat german postbelic.
Două treimi din cei veniţi din RDG nu au primit aprobările necesare pentru a se stabili în vest. Statutul de strămutat (termenul oficial era Übersiedler pentru cei din RDG şi Aussiedler pentru etnici germani veniţi din ţările blocului sovietic) se acorda după o verificare atentă de către serviciile secrete aliate care aveau birouri în incinta taberei. Prin acest proces de verificare treceau şi cei din alte ţări estice, inclusiv cei din România, care de obicei se stabileau în RFG. În anii 1980, în tabăra din Berlin-Marienfelde, ofiţerul francez era „specialistul” pentru strămutaţii veniţi din România.
Aceste verificări aveau ca scop identificarea unor potenţiali agenţi ai serviciilor secrete estice, trimişi cu sarcini informative în Vest. Până la ridicarea Zidului din Berlin, în 1961, autorităţile occidentale au respins solicitările de şedere într-o proporţie de două treimi. Est-germanii neacceptaţi nu erau expulzaţi, fiindcă primeau automat cetăţenia (vest)germană. Având însă un statut neclarificat, nu aveau nici acces la sistemul social, la locuinţe şi nici la piaţa muncii. Mulţi s-au întors atunci în est.
În mass-media din Vest, Marienfelde a primit numele de „Poarta libertăţii”. În Est, tabăra a fost descrisă drept o „capcană umană”. Spre sfârşitul anilor 1950 şi, mai ales, după 1961, greutăţile birocratice şi administrative au fost treptat abandonate şi simplificate.
Până în 1990, prin tabăra de la Marienfelde au trecut 1,53 de milioane de oameni.
Astăzi, tabăra nu şi-a schimbat nici înfăţişarea şi nici destinaţia. Este păzită în continuare, iar acum cei cazaţi acolo aparţin altor categorii de refugiaţi, sosiţi din diferite zone ale lumii. În incinta taberei s-a înfiinţat un mic muzeu memorial, accesibil pentru orice vizitator prin vechea uşă de intrare.
