Poeta se numește Rada DARMANCIU (născută Iraida Darmancev, la 19 iulie 2002, în satul Dimitrova, raionul Cantemir); actualmente, își face studiile la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”; a publicat versuri în revistele Contrafort, Timpul și Revista Literară; în 2021 a luat mențiune la Concursul pentru debut în poezie „Alexandru Mușina” al Editurii Tracus Arte); Turnul de Apă este, de fapt, Muzeul de Istorie a Orașului Chișinău, iar de-aici încolo există două scenarii posibile – fie că poeta trăiește în Turnul de Fildeș, fie că fata tocmai a fost zăvorâtă în Turn. Nici una, nici alta – în realitate, de ziua tinerei poete, autori din câteva generații și-au dat întâlnire în sala de expoziție a Muzeului de Istorie a Orașului Chișinău pentru un recital ad-hoc, aș zice chiar – la înălțime, în cadrul căruia au sunat, pe lângă versurile poeților prezenți (Radmila Popovici, Oxana Gherman, Maria Ivanov, Jazgul Orozov, Victor Fală & subsemnatul), și texte de Mircea Ivănescu, Emil Brumaru (citiți din cărțile cu semnături autografe), Ion Barbu, Mircea Dinescu (ultimii doi, în lectura lui Cornel Busuioc) ș.a., acompaniate de tânărul chitarist Andrei Rudov.
Se face un an de când o urmăresc pe tânăra poetă, vocea ei atât de aparte în cadrul tinerei generații de la noi are ceva din forța primordială a Ilenei Mălăncioiu (din Pasărea tăiată), dar și din intransigența (citește: sfâșierea de sine) a Angelei Marinescu, fără însă a merge pe mâna nici uneia dintre ele. Rada Darmanciu nu scrie versuri, ci își face vivisecție – iar poemele ei sunt tot atâtea ecorșee (sau: eGorșee!), iat-le:
* * * * * * * *
aici stau doar cei rupți
când am fost internată la republican
n-am putut să inventez nimic ca să mă doară mai puțin
voiam să vomit și n-aveam unde
dădeam pe jos ca un melc căruia permanent
cineva îi strivește casa
n-am putut să inventez
să te mint cu asta
n-am putut decât să-mi încarc contul cu 60 de lei
și să te sun
să-ți spun că mă dor venele de la atâtea perfuzii
sunt un scaun cu speteaza ruptă
nu te așeza
nu vă așezați
aici stau doar cei care își apropie picioarele de burtă
și se strâng ca un cârcel
dar nu se poate
nu se poate să nu-mi răspunzi
pe scaun doar o vișină cu sâmburele lângă ea
când ceilalți urlă de plăcere
eu plâng în hohote
mă găsești fierbând ouă și cârnați
și mințindu-te că-mi este foame
fierb fără capac într-o oală din ceramică
și sufăr pentru că nu pot să-ți spun
că mă gândesc la ziua în care m-am născut
ca la o nenorocită pată de sânge de pe cearșaf –
zodia racului
acum trei ani
mi-am amintit cum Cosmin Perța
mi-a desființat textele acum trei ani
e un poem cam școlăresc aici
la asta te-ai aștepta de la o elevă de liceu
care se lasă purtată de sentimente și entuziasm
un poet bun nu îți dă ce te aștepți să-ți dea
e ca atunci când repeți cu voce tare
un cuvânt oarecare de sute de ori
de exemplu iraida darmancev
la final își pierde tot sensul
ferește-te de locuri din astea comune
aici se termină povestea pe care vrei să o spui
spațiul în care trebuie să îi lași cititorului cel mai mult
doar deschide ușa și lasă-l să vadă scene
șoareci chițcăind peste tot
peste tot floricele
de parcă în scurt timp
va începe spectacolul vânătorii de șoareci
încă una și gata
mă gândeam că dacă trag jaluzelele
îmi trece
și poate le trece și câinilor
care te-au înconjurat
câinii simt cel mai bine
când îți tremură oasele
s-au oprit în loc
și nu te-au mai lins
ca-n celelalte poeme despre câini
încă o zi
încă una și gata
nu vreau să fiu camera
în care te vei sinucide
