Pe măsură ce războiul declanșat de Rusia în Ucraina continuă, Polonia devine un membru NATO din ce în ce mai important, mergând într-o direcție total opusă celei a Ungariei, ceea ce bate, în treacăt, toaca definitiv muribundului Grup de la Vișegrad.
Solidă în tot ce privește sprijinul acordat Kievului, Polonia are și o lungă graniță cu Ucraina, cu enclava rusă Kaliningrad și cu Bielorusia și a devenit un bastion esențial împotriva agresiunii Moscovei pe flancul estic al Alianței NATO. Alături de Statele Unite, Regatul Unit și statele baltice, Varșovia susține toate politicile care vizează sancționarea și pedepsirea Moscovei pentru războiul său devastator declanșat împotriva Ucrainei.
La Varșovia, plutește însă o îngrijorare tot mai mare cu privire la modul în care se va manifesta această geografie, pe măsură ce Rusia își continuă încercările agresive de a-și extinde ‘suveranitatea’”.
Kaliningradul, un teritoriu pe care puțini l-ar fi putut indica pe o hartă până de curând, a atras atenția internațională în iunie, când Lituania a interzis tranzitul mărfurilor rusești sancționate pe teritoriul său. Rusia a amenințat de atunci cu contra-măsuri de răzbunare.
Înainte de războiul din Ucraina, Polonia, după ce a căutat mult timp garanții de securitate sporite de la membrii NATO mai puternici, deplângea ceea ce a considerat ca fiind un sprijin militar insuficient din partea alianței.
În 2018, Varșovia a propus înființarea unei mari baze militare americano-poloneze – care ar fi fost numită atunci „Fort Trump”, după numele fostului președinte american Donald Trump – în Polonia. Dar acel proiect nu a dus nicăieri, deoarece Trump a decis în cele din urmă că o astfel de bază pe pământul polonez ar fi fost o provocare pentru Kremlin.
Dar războiul Rusiei împotriva Ucrainei, început pe 24 februarie, a remodelat peisajul securității europene și a adus schimbări majore în alianța SUA-Polonia.
La summit-ul NATO de luna trecută, Washingtonul a declarat că va stabili cartierul general al Corpului 5 al armatei Statelor Unite în Polonia, întărind astfel prezența militară a Americii în Europa.
Poziția Poloniei, atât în NATO cât și în cadrul UE, contrastează desigur total cu cea a Ungariei. Prim-ministrul maghiar Viktor Orbán cooperează cu Rusia de ani de zile și întreține relații foarte speciale cu China, în timp ce Polonia, mai ales din 2015, de când a venit la putere Partidul naționalist Dreptate și Justiție, este ferm pro-americană și pro-NATO. Apoi, pe lângă furnizarea de arme și solidaritate politică Kievului, Polonia a absorbit mai mult de trei milioane de refugiați ucraineni.
Afluxul a dus la creșterea populației Varșoviei cu 15% în primele 10 săptămâni de conflict. Chiar și luna trecută, orașele poloneze găzduiau peste două milioane de refugiați ucraineni.
Toate acestea par în cele din urmă a pune capăt în mod definitiv acelei alianțe regionale care a fost numită Grupul de la Vișegrad, compusă din Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia și la care, vreme atât de îndelungată, ar fi vrut să adere și România.
Au trecut de altfel 30 de ani de la fondare și bilanțul Grupului de la Vișegrad se apropie de zero. De pildă, schimburile lor economice reciproce reprezintă abia 10% din economia fiecărei țări. Toate patru sunt printre cei mai mari beneficiari ai fondurilor europene, însă fiecare se activează separat, fără o coordonare regională, ba chiar își fac concurență.
În concluzie, puține lucruri pun mai mult în lumină disfuncționalitățile din acest Grup de la Vișegrad decât atitudinea față de Rusia. Acolo unde Orbán nu-și ascunde admirația pentru Putin, Polonia lui Kaczynski vede în Putin și Rusia dușmanul absolut și încarnarea răului.
Pentru Iliescu și cei din România care s-au simțit umiliți și „snobați” acum trei decenii de refuzul celor patru „de la Vișegrad” de a-i primi, e greu acum să evite un sentiment de Schadenfreude, de mică mulțumire malițioasă la vederea pompei cu care sunt încă prezentate întâlnirile liderilor acestor patru țări care nici măcar nu-și pot plăti datoriile, una alteia, „cu aceeași monedă”... la propriu.
