Istoria evreilor din Moldova este pe cât de bogată, pe atât de puțin cunoscută și, pe alocuri, tragică. Puține cazuri ilustrează mai bine această istorie decât viața dramaturgului și scenaristului rus Alexandr Ghelman, născut Șunea, pe 25 octombrie 1933, în Dondușeni, pe atunci parte a Regatului Român. Deși e cunoscut în Rusia, o căutare a numelui său pe internet în limba română dă puține rezultate: o piesă montată la vreo două teatre bucureștene, o biografie pe un site din Moldova și cam atât. Nu are nici măcar un ciot de articol pe Wikipedia.
I-am aflat povestea dintr-un podcast realizat de colegul nostru Ivan Martînenko de la Radio Svoboda, unde Alexandr Ghelman vorbește cum a fost deportat împreună cu familia sa din Dondușeni, când avea doar opt ani și încă se numea Șunea. Un jandarm mai bun la suflet i-a spus mamei lui Șunea să-și ia bijuteriile și ce lucruri de preț mai avea, dându-i de înțeles că probabil nu se vor mai întoarce acasă. Nu li s-a spus unde sunt duși. Alexandr Ghelman ține minte că cei care i-au fost vecini i-au ajuns din urmă și le-au dat o torbă cu brânză și alte merinde.
Până să ajungă la Nistru, maică-sa a încetat să alăpteze și frățiorul său sugaci a murit. „Trebuia să-l îngropăm, am găsit o lopată. Și mai murise o femeie în vârstă. Am săpat o groapă cu o lopată, era greu, prin pietriș, pe malul Nistrului. Am pus femeia în groapă, iar deasupra pe frățiorul meu. I-am acoperit cu țărână și am mers mai departe.”
Bunica lui Șunea era prea bătrână și nu mai putea merge, așa că soldații le-au spus: ori o leapădă pe drum, ori o împușcă.
„Și noi am lăsat-o. Era încă vie, cu ochii deschiși. Nu mai putea vorbi. Mama i-a lăsat o cană de apă și o bucățică de pâine, chiar dacă bunica nu mai putea mânca, și am plecat, lăsând-o pe bunica Siupa vie. Clar că a murit probabil în aceeași seară”.
Au ajuns până la urmă în ghetoul din Berșad, astăzi Ucraina, atunci parte a teritoriilor transnistrene oferite de naziști României lui Antonescu. Oficial, șeful ghetoului era comandatul român, dar cea mai mare autoritate o avea totuși comandatul german, își amintește Ghelman. Cu cel român era mai ușor de înțeles fiindcă lua mită.
În Berșad, cei mai mulți evrei au murit de frig, foame și boală în timpul iernii grele din ‘41- ‘42. „Toate rudele mele au murit în acea iarnă. Toți 12 oameni au murit în această iarnă. Și nimeni nu a fost omorât. În primul rând, nu aveam ce mânca deloc. Apoi erau boli. Mamei i s-a inflamat urechea, cu puroi. Vărului meu i-au degerat picioarele. Am rămas numai doi, eu și tata. Corpurile morților erau strânse o dată pe săptămână, o dată la zece zile. Eu am stat lângă mama mea moartă mai mult de o săptămână. Corpul ei mirosea. Eu stăteam acolo și mâncam ce ne mai dădeau, ce mai găsea tata”.
După război, s-au întors în Dondușeni. Tânărul Ghelman a învățat apoi la Cernăuți, a făcut armata în Sevastopol și Kamceatka, iar în 1960 a venit la Chișinău pentru trei ani. Cariera sa literară și dramaturgică și-a luat avânt abia după ce s-a mutat în Leningrad. A devenit cunoscut pentru lucrări ca „Премия” (Bonusul) sau „Мы, нижеподписавшиеся” (Noi, subsemnații). A fost un susținător al perestroikăi și un apropiat al lui Gorbaciov.
Istoria Holocaustului în Moldova e în continuare un subiect controversat și politizat...
Dacă unii moldoveni își mai amintesc câte ceva din creația lui Alexandr Ghelman, povestea lui Șunea rămâne necunoscută, deși s-a născut și a crescut pe meleagurile Moldovei. Și nu este un caz unic. Istoria Holocaustului în Moldova e în continuare un subiect controversat și politizat, iar suferințele evreilor sunt fie ignorate, fie instrumentalizate în confruntări identitare și geopolitice. Povești precum cea a lui Șunea sunt pierdute în dezbateri despre Antonescu versus Stalin, fascism versus comunism, despre cine a fost eliberator și cine a fost cotropitor.
Șunea însă, își amintește Ghelman, nici n-avea habar despre chestii precum comunism și fascism, Stalin și Hitler. Chiar și în ghetoul din Berșad, unde l-au trimis jandarmii români, Șunea, când se juca de-a războiul, își atribuia rolul de general român care lupta cu nemții.
Pericolul omniprezent
Astăzi, la 86 de ani, Alexandr Ghelman se teme că zeci și sute de mii de copii inocenți își pot pierde viața sau familia în conflicte pentru care nu poartă nicio responsabilitate. Îndemnul său este adresat părinților - să nu fie pasivi, să nu stea cu mâinile în sân când văd că există riscul repetării ororilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dramaturgul avertizează că fascismul și nazismul nu sunt fenomene specifice unui singur popor. Oricine – rus, german sau de oricare altă naționalitate - poate ajunge fascist, iar responsabilitatea noastră, ca indivizi și ca societate, spune Ghelman, e să nu permitem apariția și perpetuarea condițiilor care scot la suprafață tot ce este mai rău și mai urât în sufletul omenesc.
Dincolo de aspectul moral și filosofic, avertizările lui Alexandr Ghelman au fost confirmate și răsconfirmate de psihologi și sociologi. În 1961, cercetătorul american Stanley Milgram și-a pus întrebarea dacă Holocaustul s-ar putea întâmpla în SUA. Participanții la experimentul său erau puși în rolul de învățători care citeau niște informații, apoi puneau întrebări unei persoane dintr-o cameră vecină. Pentru fiecare răspuns greșit, li se spunea să apese un buton care administra un șoc electric (fals, dar ei nu știau) persoanei din cealaltă cameră. Primul șoc era de 15 volți, iar cu fiecare răspuns greșit, intensitatea șocului creștea cu alți 15 volți. Toți participații au ajuns la 300 volți, marcat „Danger: Sever Shock!” (Pericol: Șoc sever!), iar 65% au apăsat butonul pentru șocul maxim de 450 de volți, marcat simplu XXX.
Experimentul a fost repetat în diferite condiții atât în SUA, cât și în alte țări, cu rezultate asemănătoare. Potrivit lui Milgram, aceste experimente demonstrează pericolele conformismului și obedienței față autoritate: persoane ordinare pot comite acțiuni sadice atât timp cât responsabilitatea personală este diluată.
Un alt exemplu este experimentul Stanford, realizat de Philip Zimbardo, care a simulat condițiile dintr-o închisoare. Cercetătorii au selectat un grup de studenți cât mai ordinari și i-au împărțit aleatoriu în gardieni și deținuți. În scurt timp, primii au început să-i supună pe ceilalți diferitor abuzuri și chiar unor acte de tortură. Câțiva au avut căderi nervoase și experimentul a fost oprit înainte de timp. În pofida numeroaselor critici legate de etica și metodologia studiului, Philip Zimbardo spune că experimentul său arată cum anumite circumstanțe sau situații scot la suprafață cele mai rele trăsături și porniri din oameni altmintrelea buni.
Răul așadar nu are naționalitate, nici măcar personalitate și va izbucni oricând și oriunde va găsi condițiile prielnice. Alexandr Ghelman nu-i urăște pe germani. Povața sa, întărită de cercetări precum cele de mai sus, e să depășim paradigmele de antagonism etnic - ruși vs români, evrei vs nemți - și să prevenim situațiile în care oameni de orice etnie vor fi împinși spre partea întunecată a umanității.
