Istoria Premiului Nobel pentru Literatură din 1987 este cu atât mai fascinantă cu cât Iosif Brodski (1940–1996) devenea, după Albert Camus, și cel mai tânăr laureat. Avea doar 47 de ani și era o persoană extrem de privată. Ce anume a determinat Academia Suedeză să-i ignore pe toți acei patriarhi ai literelor, pe acei autori care fuseseră încununați cu premii, ordine, titluri și colecții devotate operelor lor, preferându-l în schimb pe acest cumplit de tânăr poet, pe atunci prea puțin cunoscut, rămâne unul din misterele remarcabile din istoria ierarhiilor literare.
Pentru acuratețea retrospectivei, să reamintim aici și cine erau ceilalți „contracandidați”. În primul rând, erau cele două vedete incontestabile, favoriții detașați ai închipuitei burse de pariuri culturale, Octavio Paz (care avea să ia totuși Nobelul în 1990) și Cinghiz Aitmatov. Genialul poet mexican, autor al multor colecții de versuri și al unor arhicunoscute tratate teoretice despre poezie precum Arcul și lira (1956) sau Copiii mlaștinii (1974), era cu siguranță unul din pretendenții serioși. Cu doar câțiva ani mai devreme, în 1982, fusese el, Octavio Paz, cel care surprinsese competiția și câștigase premiul pentru literatură Neustadt, considerat cel mai important după Nobel. Cotat cu șanse mai slabe ca Max Frisch, Robert Penn Warren sau Vladimir Voinovici, a reușit să-i depășească, până la urmă, în preferințele juriului din Oklahoma. Chiar și așa, la începutul anilor 1980, Paz mai câștigase prestigioasele premii Cervantes, în Spania, și Ollin Yoliztli, în Mexic. Atunci când i s-a decernat Neustadt în ’82 în pofida tuturor pronosticurilor, Paz nu era în niciun caz underdog-ul total care fusese Brodski în competiția pentru Nobelul din ’87. Era deja o voce stelară a literaturii universale.
În 1987, lumea se aștepta ca Nobelul să fie câștigat și de scriitorul sovietic kârgâz Cinghiz Aitmatov. Și acesta era cineva care nu putea fi pur și simplu ignorat: autorul unor romane și povestiri extrem de populare, de la O zi mai lungă decât veacul (1980) la Eșafodul (1986), de altfel, prima operă literară care a articulat complet drama reformelor economice și ideologice din Uniunea Sovietică sub Mihail Gorbaciov. Tot în 1986, Aitmatov, care trăia în Asia Centrală, a organizat Forumul Issâk-Kul dedicat conceptului sovietic de perestroika, la care a chemat scriitori și vedete din toată lumea.
În arhiva Agenției Magnum se găsește o fabuloasă fotografie făcută de Inge Morath, venită acolo cu Arthur Miller, în care Cinghiz Aitmatov apare zâmbind la braț cu frații David și James Baldwin. Ca să ne facem o idee mai clară despre vizibilitatea lui Aitmatov în ’86, la eveniment au mai participat actorul Peter Ustinov, futurologii Alvin și Heidi Toffler, laureatul Nobel din 1985, scriitorul francez Claude Simon, romancierul cubanez Lisandro Otero, scriitorul și activistul kurd pentru drepturile omului Yașar Kemal, secretarul general al UNESCO Federico Mayor Zaragoza, fizicianul italian Augusto Forti sau compozitorul-scriitor turc Zülfü Livaneli, printre alții.
Acesta era „pedigriul public” al lui Aitmatov la momentul la care ne referim. În plus, toată lumea știa cât de apropiat este de Gorbaciov, care îl prețuia la rându-i, atât ca scriitor, cât și ca persoană. Cu ocazia aceluiași Forum, liderul sovietic se adresa invitaților, exprimând una din ideile care aveau să stea la baza renăscutei vieți ideologice sovietice: valoarea umană este cu mult mai importantă ca valorile de clasă. Doi, trei ani mai devreme și orice comunist ar fi fost expulzat din partid pentru o astfel de remarcă. Dar iată-l pe Gorbaciov, exprimând acest gând în fața oaspeților de seamă ai lui Cinghiz Aitmatov, Claude Simon, Arthur Miller și toți ceilalți...
Comit acest exercițiu excursiv doar pentru a evidenția și mai tare cui anume l-a preferat Academia Suedeză, în 1987, pe Iosif Brodski. Poetul din Sankt Petersburg nu avea pe atunci nici măcar un sfert din colecțiile lui Octavio Paz, cu mult mai bătrân și prolific pe parcursul celor șaptezeci de ani de viață. Dar nu avea nici eseurile teoretice despre poezie, timp, spațiu sau cauzalitate care îl făcuseră pe splendidul scriitor mexican faimos în întreaga lume. Evident, Brodski nu avea nici faima lui Aitmatov, care se bucura de traduceri în mai multe limbi pentru aproape toate cărțile sale (Djamilia (1958) fusese tradusă în franceză chiar de către Louis Aragon). Același Aitmatov, care fusese deja laureat al Premiului Lenin, posesor al multor titluri, deopotrivă literare și guvernamentale, avea șaizeci de ani.
Iosif Brodski nu poseda nicio astfel de recunoaștere când i s-a decernat mult râvnitul premiu. Cum se întâmplă adesea cu un câștigător de Nobel, n-avea să mai fie lăsat în pace pentru mult timp. A trebuit să acorde zeci de interviuri pentru ziare, televiziuni și radiouri de pretutindeni și tot el a vorbit constant despre „confidențialitatea” proprie, cu atât mai mult în noul context. A rămas același modest și n-a cedat nici măcar o singură dată ispitei de a ține prelegeri umanității despre cum să devină mai înțeleaptă. S-a comportat identic, atât la ceremonia de premiere de la Stockholm, cât și la variile conferințe de presă, la care, de obicei, nu făcea decât să confirme ideea sa favorită: „Acest Premiu Nobel este o distincție la adresa limbii ruse. Un scriitor este doar instrumentul unei limbi și nu viceversa”.
Acordându-i cea mai înaltă distincție lui Iosif Brodski, Academia Suedeză i-a ignorat practic obscuritatea, vârsta și chiar aspectul „arhaic” al formelor sale poetice. Dar asta înseamnă și că Brodski a reușit să-i convingă de ceva cu mult mai important decât lista tuturor neajunsurilor imaginabile. Într-adevăr, juriul suedez și-a motivat decizia scriind că poezia lui Brodski se distinge printr-o neobișnuită intensitate a vieții spirituale și intelectuale, prin orizonturi culturale generoase și o anumită genialitate a formei artistice. Altfel spus, că Iosif Brodski este un mare poet!