Așa cum a spus-o Franz Borkenau, comunismul, „o utopie bazată pe credința în omnipotența «avangardei», nu poate trăi fără țapi ispășitori, iar procedurile aplicate în identificarea acestora, inventarea lor, devin doar mai crude și nesăbuite” (World Communism).
De fapt, istoria politică a mișcării internaționale comuniste este istoria epurărilor permanente a diferitelor fracțiuni, etichetate de către învingători ca „devieri antipartinice”. Cei înfrânți în luptele pentru putere din partid au fost catalogați drept fracționiști, în vreme ce câștigătorii au fost hiperbolizați drept campionii „cauzei sfinte” a unității partidului.
În vreme ce procesul Slánský și „complotul doctorilor” par să fi reprezentat limitele iraționalității sistemului stalinist, epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost, în primul rând, o expresie a pragmatismului revoluționar indigen.
Acest proces a presupus epurări masive în Comitetului Democratic Evreiesc și Comitetul Ungar, sugerând o campanie concertată de slăbire a fracțiunii moscovite. În scenariile bizantine care au devorat elita comunistă românească, internaționalismul mistic al perioadei cominterniste a fost înlocuit treptat cu o poziție cinică împodobită cu motive naționaliste și chiar xenofobe. Gheorghiu-Dej și acoliții săi nu doar că au speculat pe marginea antisemitismului lui Stalin, dar nici nu au ezitat măcar să joace aceeași carte. Mizele erau puterea absolută iar evreitatea adversarilor era un argument care putea fi folosit cu dictatorul sovietic.
Dacă staliniștii naționali erau primii beneficiari ai avertismentului lui Stalin privind pericolul transformării partidului dintr-un „partid social și de clasă, într-un partid de rasă”, ei nu erau în schimb nici inițiatorii, nici arhitecții acestui lucru. Nu mai puțin prinși în același mecanism pervers de auto-umilire precum colegii lor polonezi și ungari, staliniștii români—Gheorghiu-Dej, Chișinevschi și Ceaușescu, la fel de mult ca Ana Pauker și Vasile Luca—erau înfăptuitori benevoli ai planurilor lui Stalin. Li se permitea de către dictatorul sovietic să câștige autonomie nu față de centru, ci față de o altă generație de agenți ai centrului.
A constituit, într-adevăr, un fel de moment de emancipare, dar unul care a anunțat confirmarea Moscovei asupra majoratului unei noi elite comuniste în România. Istoria grupului conducător stalinist în alte țări Central și Est-europene este izbitor de asemănătoare. Există aceeași conștiință a predestinării politice, aceeași lipsă de interes privind valorile naționale, același servilism față de Kremlin.
Un indicator al naturii permanent staliniste a regimului românesc, al mentalității sale de epurare continuă, îl reprezintă longevitatea fatidică a lui Leonte Răutu în cele mai înalte eșaloane ale puterii ca cel mai de seamă sacerdot al unei revoluții culturale à la roumaine. Un proeminent veteran de partid basarabean de origine evreiască, fluent în limba rusă, el a fost arhitectul politicilor anticulturale ale stalinismului în România. Până la îndepărtarea sa din Comitetul Politic Executiv în vara anului 1981, el a încarnat perinde ac cadaver devoțiunea pentru cauza marxist-leninistă.
A fost cea mai importantă figură a „intelectualilor de partid” care a produs, reprodus și instrumentalizat ortodoxia ideologică. Un supraviețuitor de profesie predispus la cele mai suprarealiste acrobații dialectice, Leonte Răutu s-a calibrat și a profitat de pe urma degenerării sistemice treptate a regimului, reușind o tranziție de succes de la revoluționarul de profesie la birocratul viclean și alunecos mereu gata să vâneze eretici în rândurile partidului și în cadrul societății per ansamblu.
