Am uitat sau învățăm abia acum că, în epoci de elan dogmatic, limba e un cîmp de mine. Orice cuvânt poate exploda. Nu de la sine ci detonat de o comandă care nu acceptă explicații, circumstanțe și alte slăbiciuni ale trecutului. Și în fotbal? La fel ca peste tot.
8 decembrie, Liga Campionilor. Paris Saint-Germain FC - Istanbul Basaksehir. Cineva din grupul de rezerve și antrenori de pe banca turcilor vociferează și trebuie eliminat. Arbitrul cere lămuriri colegulului, arbitru suplimentar, care se ocupă de evenimentele din afara terenului: cine trebuie să eliminat? Decizia trebuie luată repede. Răspunsul care spune cine e omul vizat vine scurt și clar: ”Ăla negru!” E vorba de antrenorul secund al echipei turce, o persoană de culoare, aflată într-un grup de tehnicieni și rezerve.
Cuvântul explodează și aruncă lumea în aer. Împricinatul se înfurie și vrea să afle de ce a fost ”făcut negru”. Ziarele, televiziunile, netul, comentatorii, politicienii, militanții civici, sportivii de toate felurile și carierele, miniștrii, șefii de federații, universitarii, artiștii, avocații își pierd liniștea. În fiecare zi, încă o voce și încă o serie de indignări, deplâng și acuză: rasism! Arbitrul Sebastian Colțescu e rasist și, prin el, avem, iar dovada că rasismul e viu și activ în toate colțurile, zicerile și faptele lumii. ”Cazul Colțescu” a devenit piesă la dosar și exponat istoric. Se așteaptă măsuri și ele vor veni, căci nici o instituție nu poate ignora o dovadă atât de clară de rasism. Se așteaptă adeziunea la protest și ea vine continuu, căci nici o figură publică nu poate amâna sau refuza reacția, fără să fie trecut între suspecții de indiferență sau, mai rău, de complicitate prin omisiune de denunț. Explozia continuă și va continua. Există și păreri contrare, există și contra-argumente dar nimic nu contează și nu poate opri indignarea. În fond, explicațiile nu fac decât să agraveze problema, căci toate se sprijină pe argumente la rândul lor vinovate: specificul limbii române, lipsa intenției, presiunea. Concluzia ar fi că limba trebuie dată la reparat iar formula de adresare trebuie gândită, învățată și perfecționată din timp. Cum trebuia descris antrenorul secund de culoare? Asta e treaba responsabililor oficiali sau neoficiali cu educația și echitatea generală. Era, de pildă, posibilă formularea: acel bărbat în trening care nu are numele pe ecuson pentru că nu are cuson și are cam atâtea kilograme și o voce joasă? Dacă da, atunci asta e soluția dar identificarea ar fi presupus o largă dezbatere prealabilă. Aata pare să conteze în ultimul rând. Importantă e numai și numai corectitudinea. O corectitudine totală, permanentă, universală, microscopică și mereu în creștere. O exigență fără premianți, pentru că nimeni nu e, n-a fost și nu va fi vreodată fără greșeală. Perfecțiunea e de neatins. Ea scapă celor mai mulți pentru că, oricât s-ar strădui și ar năzui, toți au incorectitudinea în ei și cu ei: prin educație, tradiție, naționalitate sau familie. Numai un grup restrâns de oameni aleși (de cele mai multe ori de ei înșiși) sunt deasupra greșelii. Problema e că, presupunând incorectitudinea înnăscută a majorității, acești oameni feriți de greșeală exclud posibilitatea binelui comun. Vigilența și sancțiunile sunt inevitabile, chiar dacă nu promit lecuirea ci doar o stare de conștiință mereu depășită de eroare. Războiul cu imperfecțiunea e garantat și etern. Nu numai în fotbal.
