Se încheie „anul Ucrainei”, cum o amintește săptămânalul britanic The Economist în ultimul său număr pe anul acesta. Ba chiar, The Economist alege Ucraina ca fiind efectiv și incontestabil «țara anului 2022».
O altă publicație britanică, foarte pro-guvernamentalul cotidian conservator The Daily Telegraph laudă la rândul său, cu admirație nereținută, sistemul de sănătate ucrainean, care funcționează foarte bine, în ciuda coșmarului războiului – ba chiar aparent mai eficace chiar și decât sistemul național britanic de sănătate, NHS.
Anvers, un univers nemilos
Peste Canalul Mânecii, în Franța, Libération, cotidianul stângii intelectuale pariziene (ziar fondat de Jean-Paul Sartre) se ocupă în acest timp de acea poartă larg deschisă în fața traficului de cocaină care a devenit portul belgian Anvers/Antwerpen (l’Anvers du décor).
Deja în 2018, un raport al Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) descria o rețea de traficanți internaționali bazată în Belgia, care operează în Olanda, are legături cu traficanți din Costa Rica și Columbia, iar drogurile sunt aduse în Europa camuflate în transporturi de fructe.
Portul Rotterdam din Olanda (cel mai mare din Europa) și portul Antwerpen din Belgia (Anvers, al doilea ca mărime în Europa) sunt punctele de intrare a cocainei. O bună parte din cei implicați în structura traficului de cocaină sunt italieni din Belgia, născuți în mediul rezultat din imigrația italiană a anilor 1950-1960.
În doar zece ani, scrie Libération, portul flamand Antwerpen a devenit principala poartă de intrare a cocainei în Europa: în această perioadă, cantitatea de cocaină interceptată s-a înmulțit cu cincisprezece și s-a atins probabil un nou record în 2022 cu o sută de tone confiscate până acum. Pentru a-și consolida controlul asupra orașului, traficanții se infiltrează în toate straturile societății belgiene, recrutează dockeri șantajându-i, ascund mărfurile în ciorchini de banane sau rădăcini de manioc și profită de faptul că mai puțin de 2% din containerele descărcate de pe nave sunt verificate.
Toate astea fac din Anvers un adevărat caz de manual care demonstrează modul în care traficul de droguri poate corupe totul până la scara unui întreg oraș, a unei țări, poate chiar și a unui continent. Cum se poate lupta împotriva acestui fenomen ce pare scăpat de sub control? Anchetatorii belgieni, francezi și olandezi au făcut un pas uriaș, la începutul anului 2021, prin spargerea unui sistem de mesagerie apreciat și mult folosit de criminali și considerat până atunci impenetrabil, Sky ECC, o adevărată cutie neagră pentru traficul de droguri, ceea ce a permis polițiștilor să descopere aproape un miliard de mesaje și videoclipuri cu decapitări sau torturi.
Acest „Organized Crime WikiLeaks”, cum o numesc unii, s-a dovedit a fi o mină de aur pentru poliția europeană. Asta demonstrează că doar cooperarea internațională este singura modalitate de a lupta împotriva unui asemenea trafic ce ignoră granițele.
Kürtőskalács și alte mituri culinare
Și, în final pentru astăzi și deoarece suntem încă în perioadă de ospețe, tot The Economist, în ultimul sau număr pe anul 2022, răstoarnă câteva mituri culinare tenace.
Publicația britanică pleacă de la cazul delicatesei culinare oferite turiștilor străini din Praga, care este trdelnik, echivalentul a ceea ce în România e cunoscut drept kürtőskalács, o prăjitură din Ardeal, venită aparent de la secui.
Acest articol, care nu ocupă decât o pagină, în formatul de tabloid al săptămânalului The Economist, este suficient pentru a zdruncina din temelii câteva din cele mai solide convingeri ale noastre despre ce găsim în bucătărie.
Așa se întâmplă cu multe produse, delicatese și feluri de mâncare considerate «tradiționale» într-o țară sau alta, dar care în realitate sunt la fel de recente pe cât e acel trdelnik în Praga, sau kürtőskalács al secuilor vândut pe malul Mării Negre, în Vama Veche.
Așa este, de pildă, ciabatta, pâinea aceea italiană cu miez moale și alb. Ne-o imaginăm coaptă așa de mii de ani, poate în cuptoare de lut în Roma antică, însă de fapt ea nu există decât din… 1982!
O lungă serie de mituri sunt demolate astfel în articol, inclusiv celebra fondue elvețiană, căzănelul acela de brânză topită care produce un dop în stomac și care n-are nimic tradițional, căci datează doar din perioada interbelică, între cele două războaie mondiale din sec. XX, când confederația helvetă s-a trezit cu un munte de brânză pe care nu-l putea exporta din pricina tensiunilor internaționale cauzate de Germania nazistă. S-a creat atunci acest «fel de mâncare național», deoarece trebuia lichidată toată acea brânză, căci elvețianul pragmatic nu poate să arunce ceva.
Dar mai ales pentru mine, autorul acestei reviste zilnice a presei internaționale, a fost un șoc și o dezamăgire personală să aflu că până recent japonezii nu mâncau somon crud și nu-l puneau în sushi, ba chiar că moda asta le vine din Occident. Revelează astfel The Economist: «În anii 1980, în Norvegia, producția de somon depășea consumul local. Japonia părea o piață țintă evidentă, numai că pentru ei doar tonul (tuna) și “sparidele” (sea bream) erau pești considerați acceptabili pentru sushi și sashimi. In vremea aceea, japonezi erau la fel de dispuși să mănânce somon crud pe cât ar fi italienii să toarne maioneză peste spaghetti. Dar iată cum un blitzkrieg de marketing și niște livrări masive de somon norvegian la preț de discount au făcut să se nască o tradiție nouă de sushi portocalii.»
Articolul nu este semnat. Nu din spaima de eventuala răzbunare a bucătarilor naționaliști, ci pentru că, în concordanță cu ideea liberală că valoarea trebuie să vină numai din suma calităților interne, The Economist este singura publicație importantă din lume în care articolele și analizele și toate textele publicate... nu sunt niciodată semnate. “Cea mai influentă publicație din lume” nu oferă cititorului decât articole anonime.
Jurnalistul care lucrează la The Economist trebuie așadar să aștepte să fie crezut pe cuvânt când se laudă, deoarece numele lui nu va apărea nicăieri.
