Din 15 iunie curent, prof. Ion Pop este noul Premi… – nu, nu-i Premier! –, noul laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, fiind ales de către un juriu compus din Nicolae Manolescu, Preşedintele USR, criticii Dan Cristea, Nicolae Oprea, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon, Ioan Holban şi poeta Marta Petreu, la rându-i laureată a Premiului „Mihai Eminescu”. Alţi nominalizaţi, pentru cea de-a 32 ediţie: Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Cassian Maria Spiridon, Arcadie Suceveanu, Lucian Vasiliu, Doina Uricariu, Magda Cârneci şi Nichita Danilov.
(De amintit în paranteză că dl Ion Pop, reputat istoric şi critic literar, membru corespondent al Academiei Române, a făcut parte, la rându-i, din juriu, de-a lungul mai multor ediţii, din care s-a retras acum câţiva ani; iată şi declaraţia Domniei Sale la ridicarea trofeului: „Mă bucur că am avut ocazia să vin din nou la Botoşani, după ce ani de zile am fost membru al juriului acestui important premiu. Poezia mea a fost şi este de asociat cu generaţia anilor ’60 – generaţia unor scriitori cu care am fost alături şi prin vârstă, şi prin modul de a scrie, ceea ce s-a numit generaţia poetică neo-modernistă, cea care a învins realismul socialist, dogmatic, marcat crunt de facturii ideologici şi de tot felul de cenzuri”.)
Întâmplarea – fericită, căci iată adeverindu-se opinia lui Al. Cistelecan: „Ion Pop a devenit, dintr-un poet stimat, fără îndoială, dar nu şi privilegiat, unul din poeţii cei mai relevanţi ai zilelor noastre” – face că, în 17 aprilie ’23, prezentam la Cartea la pachet antologia Ferestre, semnată de Ion Pop, Biblioteca Şcoala Ardeleană, 2021, iar ceva mai înainte, publicam la rubrica Maeştri şi Ucenici un amplu interviu cu echinoxistul de primă oră Ion Pop (între 1969-1973, redactor-şef, iar din 1973 până în 1986, director al revistei studenţeşti Echinox din Cluj-Napoca), „…relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”, din care, cu voia Dvs., vă propun două fragmente:
* * * * * * * *
„Am evocat o parte din acest itinerariu poetic pentru a sugera, în fond, că problema relaţiei dintre Maestru şi discipol rămâne una foarte complexă. Cu ochi de (auto)critic, cred că pot observa o interferenţă firească şi o conjugare de factori care au făcut ca epigonismul în sens propriu şi peiorativ să fie evitat în mare măsură pe un asemenea parcurs. Lirica lui Baga, o mai spun o dată, a impregnat multe straturi ale textelor mele poetice, însă – dacă mi se permite această notă de nuanţare – ecourile ei, mai evidente sau mai discrete, au fost cumva deviate – ca în „unghiul de refracţie” lovinescian –, de amintita, proprie „obsesie modelatoare” (ca să vorbesc precum criticii genevezi) a crizei de real, a frustrării prin semn de realitatea concretă, nemediată textual, de trăirea din afara poemului. Biblioteca prezentă ca spaţiu nutritiv compensator şi frustrant deopotrivă, substanţa, cum s-a tot spus, „livrescă” a acestei poezii, atâta cât poate ea (poezia) conta, o individualizează cât de cât, sper, în raport cu „modelul”, tocmai în măsura în care deplasează accentul fundamental pe acest raport tensionat dintre scris şi trăit. Or, la marele poet această problematică lipseşte, ca să nu mai vorbim despre jocul ironic-elegiac cu limbajul şi convenţiile sale, care nu s-a aflat niciodată în aria de interes a lui Blaga.
Tot aşa se poate discuta despre filonul „bacovian” fructificat, la rândul său, în versurile mele din ultimele două decenii, ca altoi pe trunchiul stratificat deja în cercuri îndeajuns de limpede desenate în timp. În acest caz, „lecţia” lui Bacovia, cu ironia lui amară în „ţara tristă, plină de humor”, a condus la apropierea de omul „devenit concret”, la care obliga, într-un fel, chiar vremea noastră cu atâtea precarităţi vechi şi noi. A mai intervenit, în cazul meu, şi un dramatic eveniment biografic, care m-a avertizat în chip şocant cu privirea la vulnerabilitatea omului împins către pragul dispariţiei, de unde şi o necesară modestie a vocii, o surdină pusă oricărei tentaţii retorice, emfatice. Întreţinută şi de permanenta conştiinţă a caracterului convenţional al limbajului poetic, această coborâre a tonului, domolind stridenţele posibile ale vocii, aş putea pretinde că a dat un plus de autenticitate unui mod de a scrie avertizat tot mai insistent asupra pericolelor unei retorici necontrolate de spiritul critic. Bacovia e prezent în aceste scrisuri şi prin referinţă directă, şi prin trimiteri la universul său imaginar cu care intram într-un soi de dialog, dar autoritatea sa de „maestru” simt că s-a exercitat fără subordonări de ordin imitativ, superficial-repetitiv, ci mai curând într-un sens catalitic, aşa cum mi se pare că s-a întâmplat şi în relaţia mea mai degrabă subterană cu „geometria înaltă şi sfântă” a lui Blaga. Cele două autorităţi atât de diferite n-au fost, cred, intimidante pentru scrisul propriu, cu atât mai mult cu aveam cumva exerciţiul îndeajuns de activ al dialogului sui generis cu multe alte formule poetice, fiindcă, în ipostaza de poet, nu-i aşa, „livresc”, îmi putea îngădui să fac referinţe profitabile pentru discursul personal, cu mărturisirea chiar explicită că nu sufăr deloc de aşa-numita „anxietate a influenţei”. Cutez chiar să afirm că cunoaşterea atinsă a poeziei româneşti şi universale mi-a favorizat eliberarea de subordonări neevitate de alţii, pentru că, de la o vreme, viaţa printre cărţi n-o mai simţeam în regimul sterilizant al frustrării de „autentica” realitate trăită, ci ca pe un mod de convieţuire paşnică – însă supravegheată critic – cu moşteniri diferite ale poeziei moderne, asimilate ca fapt existenţial, topite în substanţa complexă a unui mod de a fi. Aş putea zice, aşadar, fără să greşesc prea mult, că, în afara celor două mari exemple amintite, mi-au fost „maeştri” numeroşi alţi poeţi, cu care am simţit că mă aflu într-un dialog diversificat, fără constrângeri şi servituţi apăsătoare. Dar poate că această frază sună cam pretenţios... În fond, vreau să spun încă o dată că relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine – dacă are, desigur, ce descoperi.
(…)
Plasarea mea în ipostază de posibil „maestru”, mă intimidează şi ea. Nu sunt deloc sigur că scrisul meu a avut vreo influenţă notabilă asupra vreunui „ucenic”. În schimb, cred că sunt cât de cât îndreptăţit să cred că am fost, totuşi, pentru mulţi dintre tinerii formaţi în cercul revistei Echinox, un relativ bun „pedagog”, în sensul îndrumării promoţiilor de redactori ai publicaţiei noastre, îndeosebi între anii 1969-1983, adică în perioada când mă aflam la conducerea revistei, alături de Marian Papahagi şi Ion Vartic. Am citit nenumărate pagini de manuscris propuse spre lectură în cenaclu ori pentru publicare şi, în această poziţie, m-am aflat într-un dialog continuu cu începătorii într-ale scrisului. Cei mai mulţi dintre ei erau foarte înzestraţi – numele lor sunt astăzi cunoscute –, alţii au avut nevoie de o mai atentă „supraveghere” critică, dar indiferent de persoană şi relaţii de prietenie, sfaturile pe care le-am putut da n-au ţinut seama de astfel situaţii şi exigenţa privind valoarea textelor nu cred că a suferit vreo alterare concesivă pe tot acest parcurs. Am încercat mereu să spun lucrurilor pe nume, respingând ceea ce mi se părea prost scris, atent – cum eram şi faţă de mine însumi – la orice alunecare nesigură de condei, tentaţie retorică găunoasă, infatuare discursivă. Pot zice că am cultivat mereu acest spirit critic lucid, îndemnându-şi pe alţii să şi-l cultive. Am sprijinit, cât am putut, prin vorbă şi faptă scrisă, nu puţini debutanţi, am scris prefeţe şi recomandări pentru cărţile lor sau am recenzat încurajator, practic, pe toţi echinoxiştii care mi-au fost în preajmă, cu precădere pe poeţi. Am mai spus că m-a interesat şi o anume ţinută etică a scrisului în epoca ispititoare spre multe compromisuri. Am simţit că această mică „pedagogie” a dat roade şi a fost recunoscută ca atare de cei întâmpinaţi cu încredere, cu acea „prietenie exigentă” despre care am tot vorbit. Foarte însemnată mi se pare că a fost şi reciprocitatea acestei pedagogii sui generis, căci am învăţat şi eu mult de la aceşti tineri „discipoli”, am putut sesiza şi prin ei schimbările de climat poetic apărute pe parcursul anilor, am fost bucuros să pătrund mai atent în laboratoare de creaţie mult profitabile şi pentru scrisul meu. Aceste experienţe m-au menţinut într-un spaţiu creator foarte viu, în contact permanent cu scrisul mereu împrospătat de formule noi, personale, adesea îndrăzneţe, nonconformiste, ferindu-mă de anchiloze şi de limitări ale sensibilităţii critice, astfel încât am fost ca şi obligat – însă plăcut obligat – să mă „sincronizez”, în limitele propriilor mele „obsesii”, cu mişcarea vie a poeziei şi a literaturii din imediata apropiere. Nu cred că aş putea avea, prin urmare – şi nici n-am am avut-o – pretenţia de a de vedea pe cineva „pe post de tânărul Paul Valéry”. Mi-a displăcut dintotdeauna pretenţia îngâmfată a cutărui „Maestru” aşteptând recunoştinţa reală ori flatarea interesată a „discipolilor”. În această libertate din afara oricăror ierarhii subordonatoare m-am simţit cu adevărat în largul meu, lăsând loc şi libertăţii altora – şi cred că am făcut bine.”
* * * * * * * *
„Bine faci, bine găseşti!”, spune o vorbă românească – de peste jumătate de secol (debut cu volumul de versuri Propuneri pentru o fântână, 1966; în 1969, publică studiul Avangardismul poetic românesc), clujeanul Ion Pop (n. 1 iulie 1941 la Mireşu Mare, jud. Maramureş) face bine literelor noastre – din ziua de 15 iunie 2023, este şi cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.
