Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (IX)


Soldați din garda românească de la Șipote

Muncă și timp liber

La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, prizonierii de la Șipote erau folosiți la construirea barăcilor și la aprovizionarea cu lemne pentru lagăr și pentru ofițeri. Din cauza frigului, mulți captivi au avut degerături, iar unul dintre medici, prizonier și el, a fost nevoit să le amputeze membre. Nu exista odihna de duminică.

Prizonierii au fost folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în septembrie 1916, 100 de prizonieri au fost solicitați de proprietarul moșiei Isvoarele-Epureni, comuna Rediu-Mitropoliei, alți 100 de către arendașul moșiei Puțeni, județul Tecuci, iar 50 de către administratorul moșiei Răuseni, județul Botoșani. În martie 1917, au fost trimiși la muncile agricole 7.000 de prizonieri. Unii captivi au fost folosiți la muncă în gospodăriile țăranilor, în toamna anului 1917. Aceștia au fost bine tratați, practic ca membri ai familiilor.

Prizonierii care în 1917 au lucrat la pădure, în apropiere de Șipote, sau în diverse întreprinderi, au avut parte de hrană și condiții de dormit proaste, iar în plus au fost și prost tratați și nu au primit o îngrijire medicală adecvată.

În februarie 1918, prizonierii munceau în agricultură, pe moșii, dar și în pădure, la Bârnova, la întreținerea lagărului, la bucătărie, această din urmă activitate fiind prost plătită, la croitorie și olărit. Indemnizațiile pentru prizonierii folosiți la cancelarie fuseseră egalate cu ale militarilor români cu grade echivalente: un caporal primea trei lei, un sergent nouă lei, un sergent major 13 lei.

Lagărul de la Șipote nu avea nici la începutul anului 1918 o sală de întruniri pentru prizonieri. Aceștia se puteau relaxa jucând cărți, aveau doar câteva instrumente muzicale, iar cărțile de citit erau insuficiente. Pentru asistența religioasă existau un preot romano-catolic belgian și un preot ortodox.

Un toponim lângă fosta tabără Șipote: La morminte, decembrie 2019
Un toponim lângă fosta tabără Șipote: La morminte, decembrie 2019


Situația de la Șipote și scrisoarea lui Mackensen către Prezan

Feldmareșalul August von Mackensen i-a trimis generalului Constantin Prezan, la 17 ianuarie 1918, așadar la mai mult de o lună de la semnarea armistițiului între România și Puterile Centrale, o telegramă, în jurul căreia s-a discutat mult chiar în epocă. Feldmareșalul reda declarațiile a doi supuși austrieci, un director de bancă și un notar comunal, internați civili, („ostatici”) cu privire la situația de la Șipote. Aceștia aminteau în treacăt despre faptul că din 370 de internați rămăseseră în viață doar 83, concentrându-se asupra situației prizonierilor de război germani și austro-ungari. Potrivit celor doi martori, „din 17.000 de prizonieri au rămas în viață numai vreo 4.000 dintre cari vreo 2.300 germani, restul a căzut jertfă brutalității românești”. Potrivit celor doi austrieci, prizonierii aflați la Șipote erau împărțiți pe naționalități, tratamentul aplicat fiind discriminatoriu. Dintre toți, germanii ar fi avut parte de cea mai mare severitate. „Germanii aveau drept comandant o bestie sălbatică cu înfățișare de om. Cu o bâtă de grosimea brațului se năpustea asupra prizonierilor și îi bătea până la sânge”, precizau cei doi martori.

Potrivit acelorași martori, decesele în rândurile prizonierilor au fost înfiorătoare în prima parte a anului 1917. Cauzele principale erau inaniția, tifosul exantematic și frigul, însă nu au lipsit nici decesele provocate de bătăile administrate de comandantul amintit. Prizonierilor li s-au dat, săptămâni la rând, doar câte 14-20 kg făină de porumb stricat și câte o jumătate de kilogram de ceapă. „Germanii nu aveau ce face cu ele deoarece nu știau cum să le prepare. Afară de asta nu aveau deloc vase. De aceea mâncau cu mâna mălaiul crud ca animalele. Au fost zile când au murit până la 300 de oameni. Unii au murit în latrine, alții au rămas în locuințele lor zile întregi neîngropați Adeseori însă corpurile lor calde încă trebuiau cărate cu grămada. Uneori veneau câinii și mâncau cadavrele. […] Este de observat că adeseori au fost aruncați printre morți și oameni vii. Unul, care de asemenea a fost aruncat ca mort între celelalte cadavre, s-a sculat noaptea și s-a târât îndărăt în locuința sa”.

Baracă în lagărul Șipote
Baracă în lagărul Șipote


Mackensen i-a solicitat lui Prezan să ia măsuri pentru îmbunătățirea situației și să permită o anchetă asupra celor întâmplate cu prizonierii germani atât la Șipote, cât și în celelalte lagăre românești. În cazul în care germanii nu obțineau garanții în acest sens, avea să se recurgă la represalii față de populația din teritoriul ocupat.

Evoluții numerice, morți și dispăruți între prizonierii de la Șipote

La 5 septembrie 1916, în lagărul Șipote se găseau 11 ofițeri și 2.324 trupă prizonieri, precum și 1.040 trupă refugiați și dezertori. Numărul prizonierilor avea să explodeze câteva luni mai târziu, în ianuarie 1917 ajungând la 17.000. O descreștere accelerată s-a produs în perioada următoare ca urmare a epidemiilor care au bântuit lagărul.

Fluctuații aveau să se înregistreze în privința numărului prizonierilor de la Șipote în a doua parte a anului 1917-începutul anului 1918. Spre exemplu, în octombrie 1917 se aflau în lagăr 1.700 de prizonieri, dintre care 1.250 austro-ungari, 275 germani, 100 bulgari și 75 turci. Efectivul total al prizonierilor aflați în evidențele lagărului Șipote, la începutul lunii februarie 1918, ajungea la 4.616. Dintre aceștia, 1.379 erau în lagăr, 3.237 erau la muncă, la pădure sau în agricultură (principalele lagăre de muncă erau la Bârnova, Socola și Galata), 201 se găseau în spital, iar 134 erau trecuți la evadați. Din punct de vedere al cetățeniei, 4.042 de prizonieri erau austrieci, 398 germani, 90 turci, iar 86 bulgari.

În evidențele lagărului de la Șipote se găseau, la începutul lunii aprilie 1918, 4.906 de prizonieri. Dintre aceștia, 1.630 erau în lagărul propriu-zis. Alți 3.276 erau detașați în diferite locuri, cei mai mulți la munci agricole și la fortificații în zona Armatei a II-a, la Sascut, dar și în depozitele CFR de la Ungheni și Socola, la un atelier militar de cojocărie din Bacău, la diferite servicii ale Armatei etc.

Pentru paza numeroaselor efective de prizonieri de la Șipote a fost alocat un număr considerabil de militari români. Dacă în septembrie 1916 gardă românească era formată din 400 de militari (trupă), în 1917 s-a ajuns la 740 de milițieni și 150 de jandarmi.

Eduard Stegmann, prizonier german mort la Șipote, februarie 1917
Eduard Stegmann, prizonier german mort la Șipote, februarie 1917
Alois Maner, prizonier german mort la Șipote, aprilie 1917
Alois Maner, prizonier german mort la Șipote, aprilie 1917


Potrivit unor situații numerice românești din 1918, în lagărul de la Șipote ajunseseră de-a lungul existenței sale 13.478 de prizonieri austro-ungari, dintre care au murit 4.901, au fost repatriați 2.971, eliberați 1.007, 187 evadați, iar 4.412 erau trecuți în rubrica dispăruților. Prizonierii germani fuseseră în număr de 3.422 , dintre care 1.657 au murit, 338 au fost repatriați, 403 eliberați, 50 au evadat, 974 erau dați dispăruți. În privința prizonierilor bulgari, aceștia fuseseră în număr de 129, dintre care 19 au murit, 32 au fost repatriați, unul a fost eliberat, 10 au evadat, iar 67 erau dispăruți. Numărul mare de morți declarați, în special în rândurile germanilor (aproape jumătate din efective) și austro-ungarilor (mai mult de o treime dintre ei), este urmat îndeaproape de cel al dispăruților. În spatele acestei din urmă categorii se puteau „ascunde” oameni decedați și îngropați fără forme, în contextul marilor epidemii care au bântuit lagărul în primele luni ale anului 1917.

Așadar, numărul prizonierilor Centrali morți la Șipote, „certificați” de către autoritățile române în 1918, s-ar fi ridicat la 6.577. Cu tot cu cei 5.453 de „dispăruți”, ar rezulta un total de 12.030 de prizonieri care și-au găsit sfârșitul în lagărul de la Șipote în anii 1916-1918, adică două treimi dintre cei internați acolo. Este vorba de o mortalitate uriașă, rar întâlnită în ansamblul lagărelor de prizonieri care au funcționat în Europa în anii primei conflagrații mondiale. Nu este exclus ca numărul prizonierilor morți la Șipote să fi fost de fapt chiar mai mare. Cercetarea rămâne deschisă (și) în această privință.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG