Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XIII)


Prizonieri Centrali la Cârjoaia, 1918. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111)

Câteva lagăre mai mici, unele depinzând de lagărul de la Răcăciuni, de unde de altfel proveneau prizonierii, se aflau în județele Iași și Roman. Era vorba de lagărele de muncă de la Cârjoaia, Stroești și Hodora, situate în zona Cotnari, în nordul-vestul județului Iași, și de Heleșteni, în nord-estul județului Roman. Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar le-au vizitat în zilele de 3-5 martie 1918, au colectat date importante, care sunt esențiale pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu prizonierii Centrali ajunși acolo la un moment dat.

Lagărul Cârjoaia

Satul Cârjoaia se află într-o vâlcea situată aproape de Cotnari, o zonă de păduri și de vii renumite și în urmă cu un secol, și astăzi. La 3 martie 1918, în lagărul de la Cotnari-Cârjoaia se aflau 208 prizonieri, dintre care 140 germani, iar 68 austro-ungari. Alți patru oameni erau în infirmeria de la Stroești. Aproape toți acești prizonieri fuseră capturați la sfârșitul lunii iulie 1917, în timpul luptelor din sudul Moldovei. După 15 zile de la prinderea lor, prizonierii au fost trimiși la săparea tanșeelor. Mulți dintre ei au lucrat în noiembrie și decembrie 1917 în lagărul de la Santa Mare, de care se plângeau câteva luni mai târziu. Acolo fuseseră bătuți, hrăniți prost, iar mulți dintre captivi muriseră. La Cotnari fuseseră aduși la 6 ianuarie 1918.

Prizonierii fuseseră cazați în ianuarie 1918 în colibe de pământ. La începutul lunii martie erau acolo cinci barăci din scânduri, acoperite cu pământ bătătorit și cu paie. Existau ferestre mici și câte două sobe în fiecare baracă. Paturile erau formate din scânduri, iar deasupra puține paie, fără pături. Capacitatea fiecărei clădiri era de 70 de oameni. Curțile din jurul barăcilor erau satisfăcătoare. Dacă hainele prizonierilor arătau prost, în schimb cămăși erau destule, iar încălțămintea era destul de bună. Și la Cârjoaia, WC-urile constau într-o groapă săpată în pământ, neacoperită.

Apa era foarte bună la Cârjoaia și se afla în apropierea lagărului. Mâncarea în schimb era insuficientă. Prizonierii primeau 650 grame de pâine zilnic, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 grame de mămăligă, iar carne de două ori pe săptămână. Un ou putea fi cumpărat cu 50 de bani. Bucătăria era în aer liber și consta în patru gropi săpate în pământ, pentru oalele de gătit.

Starea de sănătate a prizonierilor era deplorabilă la începutul lunii martie 1918, potrivit constatării doctorului Guillermin. Abia la 15 februarie 1918 avusese loc prima deparazitare; nu exista posibilitatea spălării rufăriei. Un medic de la Cotnari venea o dată la două zile în lagăr. Violențele împotriva bolnavilor erau prezente și la Câjoaia. Sanitarul Constantinescu îi bătea pe aceștia cu bastonul.

În ziua de 4 martie 1918, trebuiau să plece la Răcăciuni 17 bolnavi, care aveau furuncule sau răni. Însă mulți prizonieri erau anemici și cașectici, iar de aceștia nu se ocupase nimeni. În opinia doctorului Guillermin, patru germani, care sufereau de anemie, epuizare, gastrită, aveau diaree sau astm trebuiau repatriați, conform prevederilor Convenției dintre români și Centrali, din ianuarie 1918.

Banii pe care îi aveau prizonierii asupra lor în momentul capturării le fuseseră luați, dar încă nu le fuseseră restituiți. Prizonierii au fost folosiți la construirea tranșeelor, muncă pentru care primeau câte 30 de bani pe zi. De la sfârșitul lunii februarie 1918, captivii au fost lăsați să se odihnească. În această situație i-au găsit elvețienii la începutul lunii martie.

Prizonierii avuseseră parte de muncă grea și condiții proaste la Cârjoaia. Doi dintre ei muriseră în lagăr de frig și de epuizare. Cu toate condițiile rele, prizonierii spuneau că acest lagăr era preferabil celui de la Santa Mare.

Lagărul Stroești

La circa șase kilometri de Cârjoaia, într-o pădure, bine amplasată, la Stroești, astăzi în comuna Todirești, se găsea un alt lagăr. Acesta fusese înființat la 19 ianuarie 1918, pentru ca la scurtă vreme după aceea să fie ridicate barăcile, din pământ bătătorit și acoperite cu paie.

Se găseau la Stroești, la 4 martie 1918, 241 de prizonieri, dintre care 148 germani. Regimul din lagăr era identic cu cel de la Cârjoaia. În privința hranei, seara li se dădea prizonierilor mămăligă și o supă de mazare, puțină și fără consistență.

Condițiile igienice erau jalnice. Exista o infirmerie, care însă era întunecoasă și prost aerisită. Un medic venea o dată la două zile pentru a vizita bolnavii, cărora le dădea medicamente, ceea ce părea neobișnuit în acele condiții. Și aici era un sanitar, un farmacist german, care era foarte dur și îi bătea pe prizonieri. Câțiva prizonieri erau extrem de anemici și de epuizați. Bolnavii și invalizii aflați la Stroești urmau să fie trimiși la Răcăciuni, la 5 martie 1918.

Captivii lucrau la construirea de tranșee sau la pădure. Dacă nu terminau munca la timp, erau bătuți cu bastonul. Vinovat de violențele împotriva unui mare număr de prizonier austro-ungari fusese chiar un interpret austriac.

Lagărul Hodora

Hodora era și în Primul Război Mondial, cum este și astăzi, un sat al comunei Cotnari. Elvețienii care l-au vizitat atunci l-au descris drept un sat foarte sărac. La 4 martie 1918, la Hodora erau 200 de prizonieri Centrali, dintre care 15 germani.

Pe o colină situată mai sus de sat existau barăci (bordeie) săpate în pământ și acoperite cu paie, care erau foarte întunecoase, unde anterior fuseseră cazați soldați români. Condițiile erau proaste, prizonierii trebuiau să se dezbrace afară, în plină iarnă. Bucătăria era în aer liber. Apa era adusă într-un butoi, dar era insuficientă. Ca în atâtea alte locuri, WC-urile erau simple gropi în pământ, fără adăpost. Prizonierilor le fuseseră returnați banii reținuți anterior; puteau cumpăra tutun din lagăr.

Romania, Prizonieri la Hodora. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).
Romania, Prizonieri la Hodora. Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).

Munca pe o depuseseră prizonierii fusese la construirea tranșeelor. La începutul lunii martie 1918 erau în repaos. Aveau o stare generală foarte proastă, erau foarte slabi, anemici, mulți așectici. Oamenii fuseseră despăduchiați prima dată abia după jumătatea lunii februarie 1918, cu ocazia vizitei medicilor danezi. Comisia medicală examinase 68 de bolnavi, dintre care trei fuseseră desemnați pentru repatriere. Și în acest lagăr, medicul venea o dată la două zile, din satul Hodora. La infirmeria din sat erau doi sanitari germani, iar doi prizonieri bolnavi erau internați acolo.

Comandantul lagărului, la începutul lunii martie 1918, era locotenentul Constantinescu, descris ca „foarte dur”. Erau înregistrate violențe la adresa prizonierilor și din partea unui sergent român, și din partea unui sergent austro-ungar, acesta din urmă bătându-i pe mai mulți oameni din fostul său regiment.

Lagărul Heleșteni

Un alt lagăr se afla în localitatea Heleșteni, în nord-estul județului Roman, astăzi în județul Iași. Prizonierii erau cazați în patru bordeie, făcute din pământ bătătorit și paie, cu împletituri și sobe. Existau și trei colibe de paie, folosite pentru bucătărie, atelier etc. Spre deosebire de alte lagăre, la Heleșteni se ridicase și o sală mare, acoperită cu paie, unde erau mese și bănci de lemn, unde prizonierii puteau mânca. Apă era suficientă.

O dată la 15 zile se făcea dezinfecția, iar un medic venea zilnic în lagăr. Rezultatele erau vizibile, la Heleșteni nu existau bolnavi.

La 5 martie 1918, se găseau în acest lagăr 301 prizonieri, dintre care 16 germani. În acel moment, la lucru în pădure erau 80 de prizonieri. Cei mai mulți captivi erau utilizați la săparea tranșeelor. Exista o normă zilnică, care consta în săparea a 26 pași de tranșee. În sat erau 100 de prizonieri cazați la diverși locuitori; cei dintâi erau mulțumiți de tratamentul de care aveau parte. Ei purteau să cumpere ouă și tutun.

Prizonierii fuseseră aduși la Heleșteni de la Hănești, unde lucraseră la construirea de drumuri și fuseseră bătuți. La Heleșteni prizonierii erau bine tratați de un sergent român, Nicolai, motiv pentru cei dintâi să-și exprime mulțumirea în fața delegației elvețiene. Comandant era locotenentul Bugenize, care se dovedise foarte bun.

Austro-ungari capturați la Oituz
Austro-ungari capturați la Oituz

Doctorul Guillermin și căpitanuil Stockar constatau diferențele dintre lagărul de le Heleșteni și lagărele din zona Cotnari. Teoretic condițiile de muncă și regimul erau aceleași, dar în vreme ce în primul loc prizonierii o duceau bine, în celelalte lagăre erau prost tratați, mulți erau bolnavi, inclusiv în stare gravă. Elvețienii apreciau că diferența profundă o dădea la Heleșteni valoarea comandantului.

*

Un alt lagăr funcționase la Cuza Vodă, tot în nordul județului Roman. Prizonierii fuseseră însă mutați din sat la începutul lunii martie 1918.

Vezi comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG