Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XXXII)


Sala de pansamente; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Regiunea de Internare Sud Huși


Conform unei situații detaliate de la 10 martie 1917, în Regiunea de internare Sud – Huși erau 11 centre de internare: Averești, Bunești, Boțești, Bohotin, Brădicești, Cosmești, Duda, Dolhești, Pâhnești, Podoleni și Răducăneni. În total, în aceste centre se găseau atunci 4.508 internați, dintre care trei femei și un copil. Erau trimiși la muncă 154 de muncitori și 155 de meseriași, în vreme ce 4.191 de persoane erau în centre. Dintre aceștia din urmă, 1.436 se întrețineau singuri, iar 964 erau întreținuți de stat (108 din clasa I și 856 din clasa a II-a). Pentru ceilalți situația nu era clară. Reședința Regiunii Sud era la Huși, capitala județului Fălciu, iar comandant era colonelul în rezervă Tiberiu Cocăneanu, provenit din Regimentul 15 Artilerie.

Din informațiile prezentate de partea română în cursul tratativelor de pace de la București, rezultă că la 2 februarie 1918, în cele 11 centre de internare ale Regiunii Sud Huși erau 5.103 internați. Dintre aceștia 4.015 erau în centrele de internare, 1.083 erau detașați la lucrări (668 în agricultură, 69 la CFR, 346 la „diverse”). Pentru 4.027 dintre acești internați avem și împărțirea potrivit criteriului „naționalității”: 3.175 erau austro-ungari, 238 bulgari, 220 germani, iar 394 evrei. La sfârșitul lunii februarie 1918, în aceleași centre de internare erau înregistrați 4587 de internați.

Fiecare centru era păzit de jandarmi (subofițeri și soldați în termen) și milițieni. Efectivele pentru un centru variau de la 58 de militari la 108. În total, la un moment dat în centrele de internare erau 159 de jandarmi și 755 milițieni. De asemenea, fiecărui centru îi era atașat un medic.

Spre deosebire de Regiunea Nord, unde centrele se aflau la mare distanță de orașe importante, în Regiunea Sud alimentele din satele înconjurătoare erau practic atrase spre Huși, Vaslui etc. De aceea, în această din urmă regiunea aprovizionarea cu alimente era mai slabă.

Și internații din Regiunea Sud Huși au trecut printr-o perioadă foarte grea în prima parte a anului 1917, marcată de lipsuri mari, epidemii și moarte. Încet, încet condițiile de cazare, hrană și asistență medicală s-au ameliorat, pe de o parte ca urmare a măsurilor luate de autoritățile române, pe de alta datorită intervențiilor din partea Crucii Roșii internaționale. Regiunea a fost vizitată, în februarie-martie 1918, de elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar. Aceștia notau într-unul din rapoartele lor că internații din clasa I locuiau în condiții foarte bune, iar cei din clasa a III-a în condiții foarte simple, dar considerate suficiente. Elvețienii au observat că situația sanitară din Regiunea Sud era bună în acel moment, că nu existau epidemii, că se înregistrau doar câteva cazuri izolate de tifos exantematic. Repatrierea internaților bolnavi a permis descongestionarea centrelor, dezafectarea spațiilor improprii de locuit și chiar închiderea unor puncte de internare.

Bucătărie din timpul Primului Război Mondial; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Bucătărie din timpul Primului Război Mondial; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României


Rația de pâine în Regiunea Sud era de 500 de grame/zi, înlocuită de două ori pe săptămână cu 800 de grame de mămăligă. Oamenii mai primeau fasole, mazăre – în mod frecvent cu viermi, varză acră, cartofi etc. Chiar dacă hrana era considerată monotonă peste tot, aspectul internaților era potrivit. Într-o situație diferită se aflau internații aflați la muncă în serviciile publice românești, mai ales la calea ferată Băcești-Roman, care erau prost hrăniți. Deși în general cârpite, hainele internaților erau suficiente, la fel și încălțămintea. Îmbrăcămintea și încălțăminte primite de la statul român sau de la Legația elvețiană, deși binevenite, erau considerate insuficiente de către internați. Comandanții români păreau cu toții foarte buni în acel moment. Ei erau ofițeri în rezervă, iar în viața civilă erau avocați, judecători, inspectori agricoli etc. Erau binevoitori cu internații, iar aceștia le recunoșteau acest merit.

Județul Fălciu: căile de comunicație la 1897
Județul Fălciu: căile de comunicație la 1897


De-a lungul anilor 1916-1918, în Regiunea Sud Huși au funcționat mai multe centre de internare. Unele dintre ele au fost menționate mai sus, cum apar în diferite situații oficiale românești, altele se regăsesc în descrieri externe. Toate centrele erau situate într-un teritoriu relativ restrâns, în jumătatea nordică a județului Fălciu. De la nord spre sud și de la vest spre est era vorba de: Răducăneni, Bohotin, Dolhești, Cozmești, Brădicești, Podoleni, Bunești, Boțești, Averești, Pâhnești, Stroești-Giurgești și Epureni, Duda. Un centru pentru internații înstăriți a funcționat la Huși.

Centrul Răducăneni

Aflat la aproape 40 de kilometri distanță de orașul Iași, Răducăneni era un târgușor, centru de plasă, parte a județului Fălciu în urmă cu un veac; astăzi este încadrată în județul Iași (extremitatea sud-estică). Centrul de internare de acolo s-a dovedit unul dintre cele mai importante din Regiunea Sud. Dintr-o situație de la 10 martie 1917, aflăm că la Răducăneni erau 766 de internați. În centru se găseau 722 de persoane, 40 de meseriași și patru muncitori erau la muncă. Se întrețineau singuri 455 de oameni, iar 162 erau întreținuți de către stat (28 din clasa I și 134 din clasa a II-a).

Epidemiile nu au ocolit centrul Răducăneni, în special în primul an de funcționare. În primăvara anului 1917 existaseră circa 60 de cazuri de tifos exantematic, dintre care 20 se soldaseră cu decese. Icterul s-a răspândit în luna septembrie 1917. Din primăvara 1917 până în noiembrie 1917 se înregistraseră 52 de decese.

La sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Răducăneni erau trecuți în acte 1.544 de internați. Dintre aceștia, 63 își asigurau singuri hrana, 141 făceau parte din clasa I, 233 erau din clasa a II-a, iar 1.107 din clasa a III-a. După cetățenie, 1.117 erau austro-ungari, 74 germani, 72 turci și 41 bulgari. Chiar dacă internații stăteau mai înghesuiți în toamnă în comparație cu primăvara anului 1917, ei erau cazați în general în spații bune. Excepțiile se înregistrau la clasa a III-a. Totodată, mulți internați din clasa a III-a erau lipsiți de încălțăminte și de haine. Un doctor se afla în permanență în centru. Trei infirmierii funcționau acolo, bolnavii fiind culcați pe saltele de paie.

Potrivit unor surse, mâncarea ar fi fost la Răducăneni printre cele mai bune din centrele de internare românești. Câteva situații punctuale pun sub semnul întrebării această afirmație generală. Spre exemplu, la 21 octombrie 1917, meniul internaților era compus din mămăligă dimineața, ceai la prânz și supă de varză seara, iar la 7 decembrie 1917 era vorba de pâine dimineața, ceai, supă de cartofi cu ulei la prânz și seara.

În decembrie 1917 și ianuarie 1918 au fost repatriați aproximativ 1000 de internați din centrul Răducăneni. La 2 februarie 1918, figurau în scripte 806 de internați, dintre care 738 erau în centru, iar 68 erau detașați la muncă (patru în agricultură, unul la CFR, 63 în „diverse”). Aproape două săptămâni mai târziu, mai precis la 14 februarie 1918, erau acolo 800 de internați. Din clasa IA erau 29 de persoane, din clasa IB – 505, din clasa a II-a – 142, iar din clasa a III-a – 124. Erau amintiți 686 de austro-ungari și 27 de germani, pentru ceilalți internați nefiind menționată cetățenia. În acel moment, etnicii evrei formau majoritatea internaților. Erau și mai multe femei, care își urmaseră soții de bunăvoie.

Locotenentul în rezervă C. Orănescu, apreciat drept excelent, era comandant în februarie 1918; tot atunci, dr. Gold era medicul centrului. Exista în centru o clădire pentru baie, unde încăpeau 10-15 persoane. Baia era obligatorie și gratuită, o dată pe săptămână, pentru toți internații din clasa a III-a; cei din clasele I și II plăteau între 40 de bani și un leu. Casele din localitatea apropiată unde erau cazați internații erau curate și aveau sobe bune („magnifice”, notau elvețienii). Internații aveau haine suficiente, iar hrana era bună. Mai existau un cuptor pentru deparazitare și o spălătorie nouă pentru rufe. Bolnavii din primele clase erau trimiși la spital. Centrul dispunea de două infirmerii, inclusiv una pentru izolare. Camerele erau curate, văruite, cu paturi și pături. Se înregistrase un caz de variolă, dar bolnavul fusese evacuat la spital, iar sătenii fuseseră revaccinați cu toții.

Se remarcau câteva lucruri la Răducăneni: existența a trei biserici și a unei sinagogi, a unei grădini de zarzavaturi, faptul că internații dăduseră concerte, iar comandantul amenajase o grădină publică. Nu lipseau nici lucrurile proaste. Corupția existentă în rândurile administrației românești explica de ce, ca regulă generală, internații „bogați și generoși” obținuseră mai multe permisii prin comparație cu ceilalți.

Dintr-un total de 2599 de internați, care au fost înregistrați la Răducăneni până la începutul lunii februarie 1918, au decedat 229, dintre care 145 în rândul celor de peste 50 de ani. La finalul războiului, centrul de la Răducăneni avea în evidențe 696 de internați, 665 deja transferați, iar 31 dispăruți.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG