Asistența sanitară și igiena internaților
Potrivit instrucțiunilor trimise de Ministerul de Război și de Comisia internaților către regiunea Sud-Huși, în ianuarie 1917, cu privire la asistența medicală, în fiecare centru de internare trebuia înființată câte o infirmerie. În afară de medicii, sanitarii și infirmierii români, puteau fi folosiți în serviciu și internații care aveau aceleași calificări; pentru munca lor, aceștia din urmă erau plătiți. Spitale pentru internați erau prevăzute a se înființa la Huși, Epureni și Răducăneni.
Medicamentele au lipsit frecvent din centrele de internare în special în perioada epidemiilor care au afectat Moldova, în prima jumătate a anului 1917. Situația fusese asemănătoare și în lagărele de prizonieri, dar și în locurile de dislocare a unităților militare românești, precum și în rândurile populației civile. Însă în toamna anului 1917 se găseau medicamente în toate infirmeriile.
Potrivit observațiilor medicilor elvețieni, serviciul de infimerie funcționa mai bine în octombrie-noiembrie 1917 față de primăvara aceluiași an. Acolo unde centrele nu erau într-o stare rezonabilă, explicația trebuia căutată în lipsa medicilor. O soluție putea fi utilizarea medicilor internați. De regulă, infirmeriile centrelor erau instalate în clădirile școlilor sătești. Oamenii dormeau pe scânduri acoperite cu rogojini. Existau și infirmerii care dispuneau de paturi propriu-zise și saltele de paie. Latrinele școlilor transformate în infirmerii se găseau în curte, în vreme ce pentru bolnavii grav se utilizau ligheane.
În toamna anului 1917 nu se înregistra în centrele de internare nicio boală contagioasă. Chiar dacă epidemiile erau de domeniul trecutului, mulți dintre internați erau încă slăbiți. Hrana care le era dată bolnavilor la infirmerie era aproape peste tot mai bună și mai abundentă decât cea de care beneficiau ceilalți internați.
Tot medicii elvețieni remarcau, în 1917-1918, în privința personalului sanitar-medical, în ansamblul său, nu doar pregătirea precară, ci și de lipsa de preocupare, de devotament. Indiferența era vizibilă la mulți dintre sanitari, care nu prețuiau suficient viața bolnavilor. Fatalismul părea să domine în concepția multora dintre cei care îi îngrijeau pe suferinzi. Existau mulți medici care se temeau să aibă contact cu bolnavii, evitau să intre în saloanele în care se aflau aceștia. În același timp, personalul sanitar era lipsit de bunuri elementare, spre exemplu de șorțuri de protecție sau de săpun pentru spălarea rufăriei. Coroborate, pregătirea deficitară și lipsurile materiale explică mortalitatea ridicată în timpul epidemiilor chiar în rândurile personalului sanitar.
Nu existau instalații de baie în toate centrele, însă igiena personală era destul de bună în octombrie-noiembrie 1917. Paraziții dispăruseră aproape complet. Ei erau depistați acolo unde nu se putea schimba rufăria. În fiecare centru exista câte o etuvă.
În toate centrele se construiau barăci în toamna anului 1917, fiecare având capacitatea de 150 de persoane. Barăcile noi erau situate la o anume distanță de sate și urmau să servească drept infirmerii de rezervă în cazul unei epidemii. În noiembrie același an era terminată o singură baracă de acest fel, la Averești, în regiunea de Sud.
Starea sanitară a internaților era normală în martie 1918. Aveau o mină bună, nu erau anemiați sau slăbiți. Nu existau epidemii atunci, iar mortalitatea era destul de scăzută. Într-o localitate fusese depistat un caz de variolă, dar se luaseră măsuri de vaccinare a tuturor locuitorilor, pentru a preveni o posibilă epidemie. În câteva centre existau cazuri izolate de tifos exantematic, dar puțin grave, toți bolnavii fiind în convalescență. Curățenia era regula, cazurile în care internații aveau paraziți sau scabie fiind rare.
Ca urmare a eforturilor depuse, în martie 1918, în aproape fiecare centru se afla o instalație de baie sau de dușuri și o etuvă pentru deparazitare. Deși improvizate adesea, pentru că erau amplasate în clădirile școlilor, infimeriile aveau saloane luminoase, aerisite și bine încălzite. Și aici problema era reprezentată de WC-uri, amplasate în exterior. În multe centre serviciile medicale funcționau bine, condiția fiind existența unui medic rezident. Chiar dacă medicii români se remarcau mai degrabă prin superficialitate în examinarea pacienților, acolo unde ei lipseau, lucrurile se prezentau și mai rău, vizitele medicale erau rare, bolnavii aveau de suferit. Termometrele lipseau în centrele de internare, dar medicamentele esențiale se găseau.
În toate centrele de internare se realizau liste cu bolnavii de boli cronice, precum tuberculoză, ateroscleroză și sifilis. De asemenea, în fiecare centru exista un registru al deceselor, unde erau trecute datele de identificare: numele și prenumele, vârsta, profesia, cetățenia, etnia și ultimul domiciliu. Ministerul de Război primea lunar lista celor decedați și motivele morții. Din cauza lipsei lemnului, morții erau înfășurați în rogojini, în unele cazuri fiind complet goi. Locurile unde erau îngropați morții erau marcate în unele sate. Era o măsură care ulterior ar fi putut ajuta la identificarea de către familii a celor decedați. Evreii solicitaseră guvernului să fie înhumați în cimitirul israelit cel mai apropiat.
Corespondența internaților
Internații puteau primi pachete și scrisori din partea rudelor sau cunoscuților, dar numai după ce erau verificate de către administrație. Scrisorile erau supuse cenzurii, inclusiv prin cea directă, efectuată la regiunea de internați. Cât despre pachete, acestea erau controlate de către comandanții centrelor.
Corespondența se făcea în limbile română, franceză sau germană. Internații puteau trimite scrisori, fie prin poșta obișnuită, de trei pe lună, fie prin Crucea Roșie, o dată pe lună. Aceasta se putea întâmpla în teorie, pentru că în practică lucrurile stăteau cu totul diferit. În vara anului 1917, majoritatea internaților nu aveau vești de la familiile lor de la momentul despărțirii de acestea. Legația Elveției a asigurat pentru unii dintre internați trimiterea și primirea de scrisori de la familii. Cea mai grea situație o aveau însă cei din teritoriul ocupat, care, din cauza restricțiilor poștale, nu puteau nici trimite, nici primi vești de la cei apropiați.
Dezorganizarea, lipsa procedurilor clare și cenzura duceau la întârzieri în privința primirii scrisorilor, mandatelor poștale și pachetelor destinate internaților. Era nevoie de luni de zile pentru ca acestea să ajungă la destinație, chiar și când era vorba de localități apropiate. Spre exemplu, o scrisoare expediată din Iași la 18 iunie 1917 a ajuns la Botești, județul Roman, abia la 9 octombrie același an. Și în martie 1918 se înregistrau probleme mari în privința corespondenței. Nu doar cea cu străinătatea nu funcționa, dar chiar cea din interiorul Moldovei avea întârzieri incredibile.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
