Lagărul Bârlad
Despre lagărul Bârlad avem la dispoziție surse românești privind îndeosebi funcționarea sa în toamna anului 1916. Informațiile dintr-un raport al elvețienilor René Guillermin și Walther v. Stockar, care au ajuns la Bârlad în ziua de 7 martie 1918, ne permit să reconstituim activitatea din lagăr cu puțin timp înainte de plecarea prizonierilor Centrali.
La sfârșitul lunii august 1916, în vederea primirii prizonierilor de război a fost eliberată cazarma Regimentului 2 Roșiori, situată în partea de sud a orașului Bârlad. Se prevedea internarea în acest lagăr a 80 de ofițeri și 2.500 trupă. La 4 septembrie 1916, se găseau deja în lagăr cinci ofițeri și 943 trupă prizonieri, iar la 17 septembrie 1916 erau doi ofițeri și 3.383 trupă prizonieri.
Potrivit regulilor adoptate chiar în 1916, după ce ajungeau în lagăr, prizonierii erau introduși în manejul închis, iar ofițerii în camere separate. Erau percheziționați cu toții și li se confiscau obiectele de tăiat. Cei care făceau perchezițiile corporale erau doar medicul și agenții sanitari, de față fiind un ofițer și garda. Prizonierii erau împărțiți nominal pe camere și pavilioane. Urma operațiunea legată de igienă, tunderea și dezinfectarea. A doua zi se făcea vizita medicală individuală, starea sănătății și afecțiunile fiecărui prizonier fiind trecute în tabele. Captivii care sufereau de boli infecțioase erau izolați imediat, pentru protejarea celorlalți și a trupei care asigura paza.
Ofițerii prizonieri erau cazați în camere din pavilionul principal al cazărmii. Se acorda o atenție specială ofițerilor de origine etnică română, care erau cazați separat. Și trupa de origine etnică română avea parte de o atenție specială. Nu le era permis prizonierilor să dețină bani, aceștia fiind depuși la administrația lagărului, pe baza unei liste nominale.
Un subofițer român – ajutat de trei soldați dintr-un regiment local – comanda efectivul de prizonieri dintr-un pavilion sau grajd. În interiorul fiecărui pavilion, captivii erau împărțiți pe camere, de care răspundea un prizonier etnic român, iar în lipsa acestuia erau numiți responsabili prizonieri de origine etnică sârbă, italiană, cehă, boemă sau croată; maghiarii și germanii erau excluși de la o asemenea funcție.
Regimentele de infanterie 12 și 52, din Bârlad, păzeau prizonierii în mod alternativ. Cele 40 de posturi de pază erau asigurate de un ofițer, doi sergenți, doi caporali, un trompet și 120 de soldați. Apelul se făcea de trei ori pe zi, la 6:00 dimineața, la 11:00, la 16:00, la 19:00-20:00 era apelul în cameră, iar în cursul nopții se făcea apelul numeric – fără trezirea prizonierilor – de două ori, la orele 23:00 și 3:00. Deșteptarea avea loc la orele 5:00-5:30, urmau igiena personală și ceaiul, apelul, corvezile, întrerupte de pauze scurte, prânzul la 12:00-13:00, alte activități de după amiază, stingerea la ora 21:00.
Prizonierii erau obligați să se supună ordinelor. Păstrarea liniștii și a curățeniei erau obligatorii, localul și mobilierul nu trebuiau stricate. Se pedepsea nesupunerea. Încercarea de evadare, răzvrătire sau tăinuire erau pedepsite cu împușcarea. În caz de rebeliune se putea deschide focul imediat. Dacă un soldat român dispunea, toți prizonierii erau obligați să se culce cu fața la pământ, cei rămași în picioare putând fi împușcați. Reclamațiile prizonierilor direct către comandantul lagărului erau permise atunci când acesta vizita pavilioanele.
Potrivit unor evaluări târzii, cazarma de cavalerie oferea bune condiții pentru prizonieri. Într-un raport al Corpului 3 Armată, de la 5 noiembrie 1916, se aprecia că situația și tratamentul din lagărul de la Bârlad erau „foarte mulțumitoare”. În acel moment, comandant al lagărului era maiorul Ulic. Unii dintre prizonieri aveau însă nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, mai ales de mantale, aproape toți aveau nevoie de rufărie și pentru toți erau necesare pături de învelit, fără care nu puteau rămâne acolo în anotimpul rece.
Lagărul din cazarma de cavalerie a fost înlocuit în ianuarie 1918 cu un an altul, complet nou, amplasat în partea cealaltă a orașului, la circa un kilometru de acesta, în marginea unei coline, lângă drumul principal Vaslui-Bârlad; în apropiere era un teren de aviație. Observatorii îl considerau un lagăr modern, care oferea condiții excelente, era bine organizat, curat și întreținut. Prizonierii erau bine tratați.
Din iunie 1917, comandantul lagărului Bârlad era locotenent-colonelul (în rezervă) Nicolae Constantinescu. El încă deținea comanda în martie 1918. În același timp, medicul maior (în rezervă) Vasile Petrescu răspundea de situația sanitară. Efectivele aflate în scriptele lagărului la 7 martie 1918 erau de 2.973 de prizonieri, împărțiți astfel pe cetățenii: 2.402 austro-ungari, 497 germani, șase bulgari și un turc. În lagăr erau efectiv 961 de prizonieri, dintre care 708 austro-ungari, 246 germani, șase bulgari și un turc. Ceilalți prizonieri erau în diferite detașamente de muncă, cele mai importante aflându-se la Băcești, Zorleni, Albița și Scopoceni.
Noul lagăr era compus din vreo 20 de barăci, făcute din scânduri duble, acoperite cu pânză gudronată, cu o pantă de pământ bătătorit în partea inferioară. Ferestrele erau în număr suficient. Existau câte două sobe din pământ refractar în fiecare baracă. De o parte și de alta a unui culoar central se aflau paturile, formate din două rânduri de scânduri, aflate la 60 de centimetri înălțime; așternuturile erau din paie. Subofițerii și aspiranții stăteau într-o baracă separată, unde existau saltele de paie. Tot într-o baracă separată erau grupați cizmarii și croitorii. Nu existau pături, în schimb hainele și rufăria erau în cantități suficiente, mai ales că în februarie-început de martie 1918 se primise un transport de la Crucea Roșie suedeză.
O baracă adăpostea 60 de prizonieri, care erau grupați pe naționalități. Curți largi înconjurau barăcile. Mai multe fântâni existau chiar în lagăr, apa fiind foarte bună. Spre deosebire de alte lagăre, în cel din Bârlad existau WC-uri acoperite.
Prizonierii primeau hrană suficientă în martie 1918, dovadă și mina lor bună. Li se dădeau 700 grame de pâine pe zi, care era de bună calitate, plus fasole, mazăre etc. Mâncarea era bine preparată în trei bucătării adăpostite, fiecare dintre acestea dispunând de patru oale mari.
Delegații elvețieni au constat la începutul lunii martie 1918 că starea de sănătate a prizonierilor era bună. În acel moment era aproape finalizat un cuptor de deparazitare. De trei săptămâni funcționau deja o etuvă de dezinfecție cu aburi, o instalație de dușuri, cu vestiare la intrare și la ieșire, cu o sală pentru tuns și o alta pentru baie, în care puteau intra 15 oameni odată. Exista și o sală pentru spălarea rufelor. În lagăr nu erau paraziți.
Infirmeria era instalată într-o baracă, în care se afla o sală pentru consultații, văruită integral. La 7 martie 1918 erau internați 38 de bolnavi, dintre care 24 de austrieci și 14 germani, care sufereau de pleurezii, pneumonii și bronșite. Personalul medical era bun, alături de români aflându-se și un sanitar german. Foile de observații erau bine completate, existau medicamente și lapte pentru bolnavi. Nu existau bolnavi contagioși, cu excepția a șase oameni reveniți de la muncă și care aveau râie. Prizonierii erau vaccinați periodic împotriva tifosului și variolei. Erau în schimb șapte prizonieri cașectici sau atinși de nefrită, pleurezie, pneumonie, enterită și anemie, propuși pentru repatriere chiar de medicului lagărului, maiorul Petrescu.
Și la spitalul din Brâlad tratamentul prizonierilor era bun. În schimb, prizonierii spuneau, în martie 1918, că în lagărul de la Bumbăta – sat pe malul Prutului, azi în comuna Vetrișoaia, județul Vaslui – , care depindea de lagărul din Bârlad, spațiile de locuit erau inadecvate, hainele erau insuficiente și se înregistraseră multe decese. Plângeri erau consemnate și cu privire la detașamentul de muncă de la Corni, unde munciseră 800-900 de prizonieri. De asemenea, serviciul medical din spitalul Roșiești lăsa de dorit.
Munca pe care o depuneau prizonierii în lagăr era moderată. Fusese ridicată o capelă catolică, care arăta bine. Preotul român Ulivi venea în fiecare zi pentru a-i vizita pe bolnavi. El le oferise captivilor un armoniu și îi susținea financiar pe cadeți. Prizonierii îl apreciau în mod deosebit pe acest preot.
La începutul lunii aprilie 1918, lagărul Bârlad înregistra 3.090 de prizonieri. Se aflau atunci în lagărul propriu-zis 1.176 captivi, iar 1.914 erau detașați pentru muncă la exploatările forestiere de la Bârnova și Băcești, în agricultură, la Comandamentul Etapelor de la Albița, la Atelierul Militar de Confecții, la Corpul de automobile, într-un detașament de muncă pe lângă Armata a IV-a rusă etc.
Din situațiile numerice românești întocmite în 1918, după plecarea prizonierilor Centrali, reiese că în lagărul de la Bârlad ajunseseră de-a lungul funcționării acestuia 3.320 de prizonieri austro-ungari, dintre care 709 au murit, 1.867 au fost repatriați, 421 eliberați, iar 323 evadaseră. În privința germanilor, aceștia au fost în număr de 1.041, dintre care 177 au murit, 421 au fost repatriați, 411 eliberați, iar 32 evadaseră. Bulgarii fuseseră în număr mic, doar opt, care de altfel reușiseră să evadeze. Ceea ce se remarcă în cazul situațiilor numerice românești privind lagărul de la Bârlad este lipsa categoriei „dispăruților”. În total, din cei 4.369 de prizonieri Centrali aflați în evidențele lagărului de la Bârlad, 886 au murit, ceea ce înseamnă o rată incomparabil mai mică decât în lagărele din centrul Moldovei.
După aprilie 1918, așadar cu puțin timp înaintea semnării păcii cu Puterile Centrale, în lagărul de la Bârlad aveau să fie adunați „prizonierii rămași de la ruși și dezertorii”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
