Îmbrăcăminte, încălțăminte și rufărie
În rândurile internaților civili din centrele regiunilor Nord și Sud se observa, în octombrie-noiembrie 1917, lipsa generală a hainelor, încălțămintei și rufăriei. Existau în fiecare centru internați care dispuneau doar de pantaloni și de o vestă zdrențuită, aceasta purtată direct pe piele, pe cap aveau, uneori, o caschetă, și erau lipsiți de încălțăminte. Situația era cu atât mai gravă, cu cât internații tineri, chiar lipsiți de haine și încălțăminte, erau obligați să meargă la muncă. Pentru a se remedia această situație care îi afecta grav pe internați, autoritățile au trimis haine militare în regiunea Sud; la Răducăneni a fost deschis un atelier de confecții pentru haine și lenjerie.
Elvețienii aveau să constate, în martie 1918, că internații aveau haine suficiente, ceea ce nu se putea spune despre rufărie. Ca urmare a intervențiilor, în câteva centre s-au obținut și haine pentru lucru. Din partea guvernului fuseseră distribuite cămăși, chiloți, cojoace și opinci, toate la prețurile scăzute ale armatei, inaccesibile pentru populația civilă. De asemenea, haine și rufărie fuseseră distribuite prin intermediul Legației Elveției și a Crucii Roșii Suedeze.
Hrana internaților civili
Obținerea de alimente pentru internații din clasele I-a și a II-a, în general pentru cei care trăiau prin propriile mijloace, cădea în sarcina comandanților de centre. Alimentele primite de la centre, fie contra cost, la prețuri rezonabile, fie gratuit, erau însă prevăzute între anumite limitate. De regulă internații trebuiau să cumpere de la țărani, la prețuri ridicate, produsele de care aveau nevoie. Dacă era necesar, se puteau înființa cantine în centrele de internare. Internații din clasa a III-a erau hrăniți de către stat, dar erau obligați să muncească.
Ministerul de Război și Comisia internaților au trimis centrelor de internare din regiunea Sud-Huși, în ianuarie 1917, instrucțiuni privind hrana la care aveau dreptul internații. Aceștia primeau câte 250-300 grame de carne/zi, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, când li de dădeau doar legume. La începutul anului 1917, întrucât multe animale riscau să moară de foame, deoarece lipsea nutrețul, s-a dispus tăierea unora dintre ele și transformarea cărnii în pastramă, pentru hrana internaților. Era oprită tăierea vitelor tinere. Bolnavii urmau să primească în mod prioritar lactate, zahăr și ceai, acolo unde acestea existau. Cu toate aceste instrucțiuni, în realitate, după cum reiese din rapoartele realizate de medici și jandarmi, internații au fost prost hrăniți în primele luni ale anului 1917.
Civilii internați primeau doar legume și zarzavaturi în timpul primăverii și verii. În vara anului 1917 s-a pus accentul pe cultura intensivă a legumelor, aproape în fiecare centru, care să asigure hrana internaților. Pentru o vreme hrana a fost variată și bogată în vitamine. Anumite cantități de legume au fost conservate pentru iarna următoare. S-a dispus înființarea de bucătării în centrele de internare, pentru internații din categoria a III-a, dar și a unor brutării, acestea din urmă inclusiv în satele din apropiere.
Un internat care rămânea în centru și muncea acolo, în vara anului 1917, primea un kilogram de pâine, în comparație cu 500 de grame care se acordau celor care nu lucrau în centrele din sud, iar în cele din nord 750 de grame. Cei care munceau aveau dreptul la un supliment de 500 de grame de pâine, în mod gratuit. Cu toate acestea, au existat situații în care, în mod abuziv, internații au trebuit să plătească acest supliment.
Alimentele primite de la autorități erau suficiente pentru cei care depuneau un efort fizic redus, însă nu și pentru cei care făceau muncă grea. Mâncarea era însă puțin variată și dezechilibrată, lipseau grăsimile. La jumătatea anului 1917, după cum constatau elvețienii, în câteva centre oamenii erau palizi și trași la față, dar în cele mai multe locuri internații arătau bine.
Hrana pe care o primeau internații în toamna 1917 și în martie 1918 era considerată suficientă, dar puțin variată. În schimb, internații primeau mâncare caldă de două ori pe zi; exista o singură excepție, în lagărul de la Cismănești, în regiunea de Nord. În toamna anului 1917, internații au primit mazăre verde viermănoasă, care din acest motiv nu putea fi mâncată. În cele din urmă, comandanții centrelor au înlocuit-o. Consumul de carne a devenit tot mai redus, pentru ca la sfârșitul anului 1917 să fie suprimat cu totul pentru toți locuitorii aflați în Moldova, inclusiv pentru internați. În martie 1918, un internat civil primea 500 de grame de pâine pe zi, două zile pe săptămână aceasta fiind înlocuită cu 800 de grame de mămăligă. Baza meniurilor o constituiau fasolea și mazărea, adesea acestea având viermi.
Cele mai mari probleme în privința aprovizionării cu alimente par să le fi avut internații din clasele I-a și a II-a. Cel puțin aceasta era situația în octombrie-noiembrie 1917. Ei puteau cumpăra de la intendența centrului, în fiecare lună, cantități și sortimente reduse de alimente. În același timp, aprovizionarea de la țărani devenea tot mai dificilă. Fuseseră semnalate chiar cazuri de rea-voință la vânzarea alimentelor către internați, la instigarea unor persoane, astfel încât cei dintâi nu se mai puteau aproviziona ca mai înainte. Existau și cauze generale, care țineau de modul în care funcționa economia în timp de război. Internații concurau și între ei când venea vorba de cumpărarea produselor de care aveau nevoie. Țăranii ajunseseră să dețină bani, dar constatau că nu își puteau cumpăra bunurile de primă necesitate. Drept urmare, își păstrau produsele și preferau să facă schimb în natură. Procedeul se generalizase în toată Moldova.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
