Linkuri accesibilitate

Proscrisul: Destinul asumat al lui Milovan Djilas  


Către sfârșitul vieții sale, Milovan Djilas (n. 12 iunie 1911–d. 20 aprilie 1995), deopotrivă „co-autor” și critic major al sistemului comunist iugoslav, era deja convins că Tito eșuase în a lăsa democrația să prindă rădăcini în acea țară. Autorul devastatoarei Noua clasă (1957) îl considera pe liderul iugoslav „atât stăpânul, cât și sclavul privilegiatei clase comuniste”. Djilas a crezut, de asemenea, că naționalismul era un produs de import, împrumutat din teritoriile germane în secolul XIX și abuzat de varii politicieni de la Belgrad pentru a promova o nouă formă de populism autoritar în Balcani. Replica lui favorită era: „Al Doilea Război Mondial nu s-a terminat, cel puțin nu aici!”

Liderul iugoslav Josip Broz Tito cu Milovan Djilas (cu șapcă) , Zagreb, noiembrie 1952
Liderul iugoslav Josip Broz Tito cu Milovan Djilas (cu șapcă) , Zagreb, noiembrie 1952

Milovan Djilas a crescut în Muntenegru, într-un sărac sat sârbesc, și a ajuns la Belgrad în 1929 pentru a se alătura studenților comuniști care se războiau cu poliția secretă a dictaturii regale. Împreună cu educatorul sloven Edvard Kardelj (1910–1979), muncitorul sârb Aleksandar Ranković (1909–1983) și ucenicul de lăcătuș croat Iosip Broz Tito (1892–1980), care trecuse și prin școlile de partid de la Moscova, Djilas a devenit unul din „frații de sânge” care au căutat să înfăptuiască revoluția comunistă iugoslavă.

Aici, la fel ca în alte țări, existau mai puțin de 2.000 de membri de partid înainte de a doua conflagrație mondială. Până la sfârșitul războiului, același partid ajunsese la putere. La fel ca în 1917, condițiile de război au determinat schimbări majore ale sistemului politic într-un stat european. Atât Tito, cât și Djilas au privit războiul ca pe o mare oportunitate de a elimina adversarii politici, în special ustașii croați și cetnicii regaliști. Prin urmare, n-ar fi deloc exagerat să afirmăm că partizanii lui Tito au petrecut la fel de mult timp omorând inamici interni și invadatori externi.

Între 1941–1945, aproape 1.8 milioane de iugoslavi și-au pierdut viața, cei mai mulți în acel război fratricid iugoslav. Lupta împotriva ocupației germane a fost și ea deosebit de sălbatică: în cea mai mare parte a timpului, unitățile de partizani obișnuiau să hărțuiască dușmanul, să iasă din împresurări, mereu în inferioritate, dar demonstrând un curaj nebun. Djilas însuși tăiase beregate naziste și aproape că a murit de diferite boli (tifos, pneumonie, etc.).

În 1944, Tito l-a împuternicit pe Djilas să viziteze Moscova pentru a solicita ajutor sovietic. Parte din întâlnirile acestuia din urmă cu Stalin, atât la Kremlin, cât și la dacha tiranului din afara capitalei, au stat la baza unuia din cele mai convingătoare portrete realizate vreodată lui Koba: Conversații cu Stalin (1962). În timpul uneia din aceste întâlniri, Djilas l-a întrebat pe tiran dacă el crede că „națiunea” și „poporul” sunt unul și același lucru. Molotov a răspuns, mai mult sau mai puțin, „da”, însă Stalin a avut o opinie contrară. Pentru el, aceste concepte erau cât se poate de diferite: „Știi deja ce este o națiune; este produsul capitalismului cu anumite trăsături și toate clasele îi aparțin, în vreme ce poporul este alcătuit din toți muncitorii unei națiuni, împărtășind aceleași obiceiuri, limbă și cultură”. Cel puțin în acest caz, Djugașvili se dovedea, în mod ironic, profetic: în timp, „poporul” Iugoslaviei s-a răzvrătit și a distrus, până la urmă, statul iugoslav...

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, același Milovan Djilas a aprobat (deși n-a participat vreodată la) exterminarea cetnicilor și ustașilor. Au fost comise atât de multe crime în iarna anului 1945 aproape de granița austro-germană, încât, chiar și la mulți ani după aceea, țăranii încă mai descopereau cadavre pe câmp sau în albia râurilor. Djilas avea să mărturisească mai târziu teribila frenezie a morții. Multe din resentimentele croate și slovene privind modelul titoist de socialism după război au fost un efect al acelei povești.

De ce este atât de important Milovan Djilas? Simplu spus, pentru că el a fost unul din cei mai pro-sovietici și staliniști lideri iugoslavi, apoi unul din inițiatorii rupturii cu Moscova din 1948. Așadar, în timpul acelor trei ani, între 1945–1948, „frații de sânge” îi eliminaseră pe cei mai mulți din pretendenții locali și deveniseră din ce în ce mai încordați vizavi de tentativele de infiltrare ale Moscovei. Este exact momentul în care Djilas decide să denunțe sistemul sovietic drept „capitalism de stat” și să încerce să orienteze Iugoslavia către „autogestiunea muncitorească”.

Efectul secundar a fost că această ruptură a creat și mai mari diviziuni în sânul Partidului Comunist din Iugoslavia. Rezultatul concret a fost Goli Otok, insula adriatică unde între 100.000 și 200.000 de comuniști iugoslavi și-au pierdut viețile. Aceea a fost cea mai mare campanie de epurare a lui Tito după război. Ambii, Tito și Djilas, se temeau de o invazie sovietică, însă au înfruntat acest coșmar rămânând fideli logicii partizane. Nu s-a ajuns la invazie, până la urmă, pentru că Tito a anticipat corect faptul că americanii nu-i vor lăsa pe sovietici să-și extindă influența până la malul Adriaticii.

Milovan Djilas avea să declare că ruptura cu Uniunea Sovietică „a inițiat o dezintegrare epocală a comunismului global, în componente naționale”. Nu doar că disidența iugoslavă în cadrul lagărului comunist a anticipat eurocomunismul, dar poziția lui Tito a sfidat în mod deliberat teoria stalinistă a internaționalismului proletar. Djilas avea, din nou, dreptate: revolta est-germană din 1953, revoluția ungară din 1956 și chiar reformele lui Gomułka din Polonia au fost întrucâtva posibile doar prin ruptura iugoslavă din 1948.

O altă problemă majoră asociată cu titoismul a fost aceea că, până la moartea lui Stalin în 1953, Tito dezvoltase deja propriul său cult al personalității, ceea ce era mai degrabă dezgustător pentru oameni ca Djilas. Mai mult, Ranković conducea poliția secretă, în vreme ce Kardelj se ocupa de afacerile interne ale partidului. Djilas a fost lăsat să conducă ziarul Borba. Contrastul dintre condițiile partizane (viața în peșteri pe timp de război, penuria, etc.) și condițiile comuniste iugoslave (vile și reședințe de vară la Adriatică) era obscen. „Noua clasă” se afla în plină ascensiune în Iugoslavia. Dintre toți revoluționarii, Djilas fusese singurul care a recunoscut în mod public că vechile idealuri marxiste se sfărâmau văzând cu ochii. Și-a formulat critica împotriva propriului partid în Borba, în 1953, acuzându-și foștii camarazi de „intrigi, ticăloșii reciproce și capcane, goană după funcții, carierism, favoritism și nepotism—toate sub masca înaltei moralități și ideologiei”.

S-a dus, desigur, la Tito după sprijin, dar liderul iugoslav a decis că nu erau gata pentru democrație, deci dictatura trebuia să continue. Diferența majoră dintre apostat (Djilas) și camarazii săi era că primul nu credea că vreun partid poate deține monopolul asupra adevărului. Milovan Djilas a fost exclus din Liga Comuniștilor Iugoslavi în 1954 și arestat apoi pentru anumite declarații date presei occidentale, în vreme ce Kardelj și Ranković i-au cerut să se căiască. Djilas a refuzat. Kardelj, cel care condusese atacul devastator împotriva fostului camarad, avea să pretindă mai târziu că fusese cel mai dificil episod din viața sa. După asta, cei doi nu se vor mai intersecta vreodată.

Djilas avea doar 43 de ani atunci când a devenit un proscris și i s-a interzis să mai publice. Cu toate acestea, a continuat să fie scriitor și, în perioada 1955–1956, a terminat Noua clasă, care rămâne unul din cele mai devastatoare atacuri împotriva birocratizării revoluției. Aceeași Nouă clasă a prevestit colapsul „autogestiunii și autonomiei muncitorești”. Manuscrisul original al cărții a fost strecurat afară, acolo unde a apărut în zeci de ediții străine. Vorbim de singurul om după Troțki care a provocat monopolul partidului din interior, însă primul care a aplicat categoriile marxiste sociologiei propriei sale autocrații și tot primul care și-a riscat viața politică, publicând în străinătate. Într-un anumit sens, Milovan Djilas a rămas—așa cum scria și Michael Ignatieff într-un articol pentru New York Review of Books—un „profet în mijlocul ruinelor”.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG