Linkuri accesibilitate

Reflecții dintr-o viață vătămată: Memoria genocidului armean


Marius Stan
Marius Stan

Subiectul „crimei îndreptățite”, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane.

Motto: „Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania era scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că „este un scandal” sau că „este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. Pentru o vreme, a persistat senzația că alianța germano-turcă funcționa din nou. Să nu uităm că împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la peste o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor (început pe 24 aprilie 1915), problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat, pe 15 martie 1921, de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian (vezi operațiunea „Nemesis”). Acesta avea să fie absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în perioada respectivă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor îl transformaseră pe Tehlirian într-un fel de „agent al justiției”. The New York Times titra: „They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că „uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită „Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost cea a lui Rolf Hosfeld din 2005 (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern); ulterior, în 2015, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, scotea un volum intitulat Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide. Subiectul era discutat pe larg într-un articol apărut în New York Times și semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit această organizație „Nemesis”? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți oficiali turci, direct implicați în episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, o suburbie a orașului Boston, Massachusetts. Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari ale acelor timpuri: ascensiunea lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al „conului de umbră” istoric, Joseph Kanon relua cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne—cel care ar fi spus: „Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la peste o sută de ani, dar senzația Lupului (Herr Wolf, una dintre poreclele Führer-ului) fusese, în secolul trecut, că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa basma curată. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić...

Ceea ce rămâne, într-adevăr, a fi discutat—istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din „Nemesis” ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul („Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Scria Kanon: „Dar șablonul este acum dureros de familiar—tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă «familie», strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care nu promite vreun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi la Belfast, la sfârșitul secolului XX, sau în Gaza, în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume mai familiară nouă, care a născocit tot felul de mecanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. A trecut mai bine de un secol de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm cu atenție. Specia umană—ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX—este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește „the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). Genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, Radical Evil: A Philosophical Interrogation, Cambridge, UK: Polity Press, 2002, sau Susan Neiman, Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în absența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie să ne întrebăm (implicit) și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor asemenea vanități. Dar subiectul „crimei îndreptățite”, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris Omul revoltat, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții Eichmann la Ierusalim. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul „reflecții dintr-o viață vătămată”...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG