Poeta și scriitoarea Doina Uricariu, care l-a cunoscut îndeaproape pe suveranul român după 1989, autoare a unor volume remarcabile despre întîlnirile sale la Versoix cu regele Mihai și regina Ana, în dialog cu Oana Serafim.
Europa Liberă: Zile triste pentru români. S-au scris atât de multe în zilele astea despre Regele Mihai. Ce credeți că ar trebui să fi fost spus neapărat?
Doina Uricariu: „Deja îmi cereți foarte mult. Neapărat sunt de spus foarte multe lucruri, dar cred că cel mai important lucru este dragostea lui necondiționată față de România și care a durat de la începutul existenței lui, de la prima încoronare și până în ultima clipă a vieții.
Recitesc mesajele pe care le adresa poporului român. Să ne amintim că de la Europa Liberă se auzea vocea lui, care în fiecare an ura poporului român de sărbători cuvinte în care exista atâta încurajare și atâta iubire și cunoaștere a realității României.
Dacă mă gândesc la acele mesaje, dacă mă gândesc la zecile și zecile de ore în care am stat de vorbă, în dialogul pe care l-am avut, dacă mă gândesc la excepționalul discurs în Parlament pe care l-a avut în 2011, cred că dragostea de țară este un lucru esențial. Într-o formă foarte lucidă, pentru că întotdeauna el a ținut seama de demnitatea și identitatea poporului român. N-a fost doar o emoție, a fost o construcție.”
Europa Liberă: Ați amintit de discursul Regelui în Parlament în 2011. Ce Românie a lăsat acel discurs? Ce Românie lasă acum în urmă Regele Mihai?
Doina Uricariu: „Pentru că vorbim de acest discurs, vă aduceți aminte că la un moment dat a spus că „România nu este moștenirea înaintașilor, ci țara pe care noi o luăm ca împrumut de la copiii noștri”. Cred că preocuparea lui a fost întotdeauna legată de ceea ce lăsăm, pentru că nu era niciodată un om al cuvintelor violente. Trebuie să citim nu printre rânduri, dar în profunzime textele lui.
În acel discurs sunt rostite foarte multe nemulțumiri, dar în ideea că aceste nemulțumiri trebuie să devină proiecte. El se referă și la agricultura care nu este de domeniul trecutului, ci al viitorului, se referă la autostrăzi, se referă la considerația față de bătrâni și la condiția lor materială care nu trebuie să le aducă mâhnire, se referă practic la toate profesiile, la toate liniile de orizont care stau în fața României.
Dar ce este impresionant în acel discurs care, v-am spus, nu vituperează, ci așază lucrurile într-o ordine a înțelepciunii și bunei-cuviințe, el se referă la tarele pe care o clasă politică nu foarte responsabilă le manifestă în continuare, la tarele care există în instituții și se referă, dacă vă aduceți aminte, la demagogie, la dublul discurs, la trăitul de dragul aparențelor, și nu de dragul de a construi ceva în România.
Este un discurs în care ceea ce moștenește România după această pierdere importantă a unui reper esențial trebuie să-l recitim și vom găsi în el foarte multe din lucrurile care ne lipsesc și care pot să fie puse la locul lor. Foarte multe din datele unui proiect vizionar despre România construită cu dragoste, el folosește acest cuvânt, și competență. Foarte de multe ori l-am auzit vorbind despre competență, dar în niciun caz la modul retoric.”
Europa Liberă: Vorbeați despre buna-cuviință. Aveți senzația că, odată cu Regele Mihai și cu o generație, dispare oare această bună-cuviință din discursul public?
Doina Uricariu: „Am această impresie mai de mult și ea nu se referă doar la spațiul public din România, ci la spațiul public în general, pentru că lumea este tot mai grăbită și pentru că nu mai ascultă nu doar muzica stelelor, dar muzica interioară a spiritului, a sufletului omenesc, a umanității în general. Noi credem că, dacă ne batem cu pumnii în piept, dacă țipăm, dacă urlăm, dacă transformăm discursul pragmatic de construcție într-un pamflet, într-o suită de cuvinte grele adresate adversarului, deci, discursul public este extrem de degradat. Această degradare vine din incultură, dar vine și din absența unui fond interior de umanitate. Umanitatea și-a pierdut umanitatea. E greu să ai bună-cuviință, dacă lipsește chiar umanitatea din noi.”
Europa Liberă: Ați avut multe ore de discuții și de convorbiri, ați avut acest privilegiu de a-l avea în preajmă pe Regele Mihai. Ce calitate umană credeți c-o reprezenta cel mai bine?
Doina Uricariu: „Aș spune darul, capacitatea de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi pe celălalt în ceea ce reprezenta el. Era un foarte bun vorbitor, nu în sensul dicției, dar frazele pe care le-am transcris de pe reportofon, de pe zeci de casete arată această putere a unui lucru sculptat în piatră, a definitivului, deși sunt rostite cu o simplitate extraordinară.
Recitind acele interviuri, m-a frapat această forță de a enunța foarte simplu lucruri esențiale. N-am să uit felul în care l-am întâlnit prima oară, pentru că fără să mă cunoască, fără să am scrisori de recomandare, fără să fi fost introdusă de absolut nimeni, într-o seară de sâmbătă – deci, zi și oră total nepotrivite – am bătut la poarta casei Vilei Serena de la Versoix și mi-a deschis secretarul lui, pe la vremea aceea Constantin Brâncoveanu, pe care l-am rugat, spunându-i că locuiesc în apropiere, dându-i adresa și telefonul prietenului la care stăteam la Versoix, l-am rugat să-mi medieze o întrevedere. Și i-am spus că, atunci când Regele va fi disponibil, va avea timp și dacă lucrul acesta se cuvine, în fine, doresc să mă primească foarte mult.
A doua zi, duminică dimineață, la ora 9, a sunat telefonul și era la telefon Regina, care a spus că putem, după ora 10, să venim. Eu, cu prietenul la care stăteam, am îndrăznit s-o întreb, pentru că deja era mare tevatură în casa lor, dacă pot să vin și cu băiatul mai mare al acelui prieten, care avea la vremea aceea vreo opt ani. Și poarta casei de la Versoix, poarta de intrare și ușa ne-au fost deschise de Rege și de Regina Ana. Cu un firesc pe care nu-l întâlnești în viață decât dacă ți se deschide ușa și poarta unui loc unde vezi un prieten.
Nu îndrăznesc să vorbesc despre Majestatea Sa ca despre un prieten în sensul acestei intimități dintre mine și Dvs. sau mine și alți prieteni, dar ca să poți să vorbești despre Regele unei țări, care nu a avut acces la acea țară vreme de șapte decenii, care a fost în exil ca despre prietenul acelei țări, înseamnă enorm pentru mine legat de vocația umană absolut unică pe care a avut-o și pe care ne-a arătat-o Regele Mihai.”
Europa Liberă: Aș vrea să vă pun o ultimă întrebare. Credeți că această dragoste pentru România, pentru români venea și dintr-o idealizare a României și a românilor?
Doina Uricariu: „Știți cum este dragostea? Nu e condiționată. Cunoștea foarte bine România. Am fost impresionată să văd în arhiva de la Versoix cărți poștale pe care le primea și pe care le păstra cu imagini din România. Știa enorm de multe lucruri despre ceea ce se întâmplase, pentru că, având acest dar de a asculta și interesul față de ceea ce era în România, se ținea mai mult decât informat. Nu am văzut în viața mea arhiva unei persoane care să aibă atâtea dosare legate de România, o bibliotecă de informație legată de România.
Nu știu unde mai este această arhivă, dar ea în sine este o dovadă de cunoaștere, nu de idealizare. N-am avut sentimentul că idealizează niciodată România, a iubit-o, dar cunoscând-o. Și felul acesta iarăși a fost impresionant pentru mine, pentru că noi am devenit extrem de cârtitori românii, orice se întâmplă, înainte să fie continuat, devine subiect de demolare, de, cum să spun, de cârtire. Or, acest fel de a fi nu l-am întâlnit. Ce înseamnă să-ți idealizezi patria? Înseamnă să n-o cunoști sau să ai nevoie de aceste proptele ale idealului care să-ți acopere, să zicem, fața necunoscută a lumii. Mie mi-a dat tot timpul sentimentul că știe foarte bine cum este această țară, dar am să vă povestesc un lucru care m-a impresionat.
Am fost la Sinaia la mănăstire, înainte să mă duc să am aceste întâlniri, aceste dialoguri la Versoix. Și acolo am întâlnit un călugăr foarte bătrân, Arcadie, cu care am stat de vorbă și care mi-a povestit multe lucruri despre Regele-copil, care venea, mai ales, în perioada postului la mănăstire plăcându-i foarte mult mâncărurile de post pe care le mâncau călugării.
Și mi-a spus că îi plăcea mult să asculte poveștile călugărilor. Și i-am spus: „Vă aduceți aminte o poveste pe care i-ați spus-o și care l-a impresionat”? Și mi-a spus: „Am să vă spun. I-am povestit despre un om care a primit un toiag decorat extraordinar în partea de sus, partea superioară unde te sprijini de toiag, cu pietre prețioase. În fine, un toiag de foarte mare valoare, dar omul acesta era mic de stat și lumea râdea de el că toiagu-i mai mare decât omul. Și atunci, în prostia lui, a tăiat exact partea cea mai frumoasă, mai bogată și mai spectaculoasă a toiagului și a transformat această tiară laică, a transformat-o într-un băț. Lumea a râs după aceea mai tare de el, pentru că de acum se sprijinea ca orice cioban de un băț simplu”.
Mie mi s-a părut că această poveste este povestea relației noastre cu România, a istoriei pe care am avut-o, a lucrurilor care au fost dictate deasupra capului nostru, a incapacității noastre de a-l readuce pe Rege pe tron pentru a treia domnie. Este cumva, dacă vreți, alegoria, morala, parabola a ceea ce s-a întâmplat. Noi am tăiat din acest splendid toiag care ne-ar fi sprijinit, pentru că Regele a trăit mult ca un fel de toiag uman care să susțină România, exact partea de care aveam nevoie.”
Europa Liberă: Și partea cea mai înălțătoare.
Doina Uricariu: „Cea mai frumoasă.”
Europa Liberă: Și cea mai înălțătoare.
Doina Uricariu: „Eu povestea i-am spus-o, și-a adus aminte, i-am spus-o la Versoix, și-a adus aminte de numele călugărului. I-am scris o poezie despre acest călugăr, punându-i numele și de câte ori mă duc la Mănăstirea Sinaia, trec acum pe la mormântul lui, pentru că s-a prăpădit, dar a fost pentru mine important să-mi încep aceste interviuri, cunoscând și aceste elemente din copilăria Regelui, care știa foarte bine toate zonele din jur. Și v-am spus, stătea la taifas cu oamenii bătrâni, după cum era și un copil năzdrăvan, un copil care iubea jucăriile, mașinile...
Normal, normalitatea aceasta este un lucru după care tânjesc enorm atât la nivelul elitelor, cât și la nivelul tuturor oamenilor din jur. Și această normalitate era respirată de Rege. Majestate și normalitate este darul pe care ni l-a dat tot timpul și pe care nu cred că am știut să-l prețuim, decât foarte puțini.”
