Toată lumea s-a gândit, fireşte, la Elisabeta a II-a (21 aprilie 1926 – 8 septembrie 2022), a cărei cea mai lungă domnie pe tronul Marii Britanii (din februarie 1952 şi până la stingerea-i din viaţă) tocmai a luat sfârşit. Şi dacă v-aş vorbi despre o regină – şi încă, a Franţei – care a jucat un rol crucial în istoria Regatului Unit?!
Pentru asta, n-avem decât să deschidem studiul francezului Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, Cartier, 2022, şi să citim:
(…) Toate aceste măsuri luate după moartea tânărului Filip – funeraliile la Saint-Denis, ungerea lui Ludovic la Reims, naşterea unui alt Filip, întemeierea de abaţii regale, susţinerea de-acum înainte constantă a papei şi a Bisericii – uşurau, puţin câte puţin, durerea şi conştiinţa bătrânului rege Ludovic al VI-lea, care se stinge la începutul lunii august 1137. Înainte să dispară, are bucuria să încheie căsătoria fiului său Ludovic cel Tânăr – viitorul Ludovic al VII-lea – cu fiica şi singura moştenitoare a ducelui Guillaume al X-lea de Aquitania. Eleanor nu are decât 15 ani, dar ea îi aduce viitorului rege al Franţei imense teritorii ce se întind de la râul Loara la munţii Pirinei (echivalentul a circa douăzeci de departamente franceze de astăzi). Sigur, uniunea e personală, iar baronii aquitani au obţinut dreptul de a nu-i depune omagiu decât viitoarei regine a Franţei, nu şi soţului ei, dar acest mariaj, celebrat la Bordeaux în chiar momentul în care bătrânul rege obez trece de la viaţă la moarte, pare să redea dinastiei capeţiene un pic de lustru şi de speranţă. Tânăra prinţesă este frumoasă, inteligentă, vioaie, veselă, prea puţin înclinată spre religie şi foarte independentă. Ea aduce la curte o anume artă de a trăi proprie regiunilor meridionale ale regatului. Se va înţelege oare cu soţul său, bărbat sumbru, bigot, temător, puţin înclinat spre bucurii şi inovaţii?
Contemporanii au crezut lucrul acesta timp de câteva luni, apoi a trebuit să recunoască evidenţa: tânărul cuplu nu-i deloc potrivit. În plus, nici nu-i fecund. Timp de opt ani, niciun copil nu vede lumina zilei, ceea ce lasă perplexă curtea şi anturajul regal. Într-adevăr, va trebui să aşteptăm anul 1145 ca să se nască o primă fiică, Maria, care se va mărita mai târziu cu contele de Champagne. Să fie oare din vina regelui, prea puţin înclinat, după cât se pare, plăcerilor corporale şi desfătării carnale? Sau de vină e regina, care aduce pe lume acest prim copil la 24 de ani, o vârstă înaintată în secolul al XII-lea pentru o primă naştere? Fără doar şi poate, responsabil se face Ludovic al VII-lea, şi nu Eleanor, căci mai târziu aceasta va da naştere la alţi nouă copii: o a doua fiică de la Ludovic al VII-lea şi opt copii de la Henric al II-lea Plantagenetul, regele Angliei, cel de-al doilea soţ al său. Ultimul dintre copii – viitorul rege Ioan fără de Țară (1199-1216) – se naşte în 1167, când Eleanor avea 45 de ani! Este aşadar o regină deosebit de fecundă.
(…)
Nu vom şti, probabil, niciodată cine dintre cei doi – Ludovic al VII-lea sau Filip August – a purtat primul armele de azur semănat cu flori de crin de aur. Ceea ce-i sigur, în schimb este că acestea diferă de toate celelalte. În regatele vecine, suveranii nu adoptă steme decât destul de târziu – cel puţin, în raport cu unii vasali ai lor –, cel mai des între 1170 şi 1200, ba chiar puţin mai târziu, în secolul al XIII-lea, în cazul suveranilor din Europa de Nord şi de Est. Regele Franţei nu este deci în întârziere faţă de alţii. Până şi în Anglia, unul dintre leagănele heraldicii, regele Plantagenet nu adoptă armoarii decât după 1180: este vorba fie de Henric al II-lea la sfârşitul domniei sale, fie, şi mai probabil, de fiul său Richard Inimă de Leu, urcat pe tron în 1189. În plus, acesta din urmă şi-a schimbat stema la întoarcerea sa din cruciadă, în 1194. Astfel încât armele heraldice regale ale Angliei, în câmp roşu, trei leoparzi de aur, nu se stabilizează decât cinci ani mai târziu, în 1199, atunci când Ioan Fără de Ţară îi succedă fratelui său Richard şi preia armele acestuia din urmă. Sunt aceleaşi pe care le poartă astăzi Elisabeta a II-a în calitate de regină a Angliei.