Plin Facebook-ul cu imagini de la BookFest (1-5 iunie curent), la fel cum și pavilionul de la Romexpo care a găzduit târgul de carte – primul, după Gaudeamus-ul din noiembrie 2019 – a dat pe dinafară de lume (de pe lume!) în toate aceste zile, mai cu seamă în week-end. Așa că n-am să fac aici cronica unei reveniri la viața literară (atât de așteptată!), și nici n-am să postez imagini de la cele vreo duzină de lansări pe care le-am moderat & la care am luat cuvântul. (Excepție – dezbaterea de joi seara, Frontul ucrainean, cu cărțile unor autori ucraineni pe masă: Jazz în Dombas, Internat, Anarchy in the UKR, de Serhii Jadan, și Recreații de Iuri Andruhovici, Cartier, 2021, cu participarea scriitorilor Bogdan-Alexandru Stănescu, Nicolas Trifon, Vasile Ernu și a poetei Alina Purcaru, care merită cel puțin pomenită; la fel cum nu poate fi trecută sub tăcere nici lansarea vol. I din saga proustiană În căutarea timpului pierdut, într-o nouă traducere românească semnată de romancierul Cristian Fulaș.)
Rețin însă o secvență grație căreia acest BookFest 2022 va rămâne mereu în memoria mea – în noaptea de vineri spre sâmbătă, când citeam volumul de poeme al lui Ilya Kaminsky Republica surdă (titlul original: Deaf Republic), Casa de editură Max Blecher, 2021, urmând să vorbesc la lansarea de a doua zi, ei bine tocmai în noaptea aceea a fost bombardată Odessa, orașul de baștină al poetului american (n. 1977; în 1993, emigrează cu familia în SUA). Or, ceea ce citeam în cartea lui Ilya Kaminsky (apărută în 2019, în Statele Unite, între timp tradusă în vreo 20 de limbi) tocmai vedeam la TV la știri – și anume, ceea ce se întâmplă de peste 100 de zile în Ucraina invadată de Rusia lui Putin –, așa că unele poeme mi-au părut niște reportaje avant la lettre de la fața locului, care față era – și este – tot mai tumefiată. N-o să rezum discursul meu (oricum, voi reveni la volum, pentru a-l prezenta la Cartea la pachet), nici pe cel al lui Radu Vancu, un adevărat eseu vorbit, simt însă nevoia să împărtășesc bucuria întâlnirii cu un mare poet contemporan, și cel mai ușor o pot face citând integral un poem (toate ar merita citate, și mai cu seamă citite cu luare-aminte), în tălmăcirea lui Gabriel Daliș:
Soldații țintesc spre noi
Ei trag
și mulțimea de femei caută adăpost în nările reflectoarelor
– Doamne, fă o poză –
în aerul luminos al pieței, soldații târăsc trupul lui Petia și capul
i se lovește de scări. Eu
simt prin cămașa soției mele forma
copilului nostru.
Soldații îl târăsc pe Petia sus pe scări și câinii străzii, slabi ca niște filosofi,
înțeleg totul și latră și tot latră.
Eu, acum pe pod, necamuflat în cuvinte, un trup
învelind trupul soției mele gravide –
Diseară
nu murim și nu murim,
pământul e liniștit,
un elicopter îmi urmărește soția –
Pe pământ
nu poți face un gest deșănțat spre cer
pentru că fiecare dintre noi oricum este
un gest deșănțat către cer.
* * * * * * * * * *
La câteva ore de la lansarea volumului Republica surdă, luam un maxi-taxi spre Chișinău, iar printre puținii pasageri se aflau și patru ucraineni, doi bărbați în vârstă, un tânăr (cu pașaport canadian, pe care însă războiul l-a făcut să se întoarcă acasă, pentru a se pune la dispoziția forțelor armate ucrainene) și o fată din Odessa, pe care am tot furat-o cu coada ochilor în timp ce-mi suna în minte acest formidabil poem al lui Ilya Kaminsky:
„Ce e o femeie?
O liniște între două bombardamente.”