Cum o constată Washington Post, un număr record de 4,3 milioane de oameni și-au părăsit joburile în luna august, potrivit cifrelor oficiale publicate de Labor Department — o cifră care se ridică la 20 milioane dacă adunăm cifrele până în aprilie. Multe dintre acele demisii au avut loc în sectoarele comerțului cu amănuntul și în Horeca, angajații hotărându-se să renunțe la o muncă grea, cu salarii mici. Dar abandonarea, lepădarea de muncă, se întinde pe un larg spectru al pieței americane, deoarece pandemia - și calea întortocheată spre refacerea economiei - continuă să alimenteze ceea ce în The Atlantic scriitorul Derek Thompson a descris ca „un moment crucial în istoria economică americană”.
Salariile arată o oarecare creștere, dar întreprinderile se confruntă cu o mare lipsă de personal, în vreme ce criza din sănătate a determinat mulți americani să-și reevalueze opțiunile de lucru.
„Această [pandemie] durează de atâta vreme, încât a afectat mental și fizic o mulțime de oameni”, a declarat Danny Nelms, directorul firmei de consultanță Work Institute, discutând cu Wall Street Journal. „Toate acestea continuă să-i facă pe oameni să-și revizuiască viața, cariera și slujbele. Adăugați la asta peste 10 milioane de posturi neocupate, în vreme ce oamenii au înțeles că pot să facă și altceva”.
“Marea Lepădare” (“The Great Resignation”) în SUA, scrie același Washington Post, a fost precedată de o stagnare mult mai mare — care durează de decenii — stagnare a salariilor și avantajelor sociale. În locurile de muncă de nivel inferior, câștigurile nu mai corespund ritmului inflației, în timp ce munca a devenit tot mai precară. Activiștii pentru drepturile lucrătorilor văd acum un moment cheie pentru îndreptarea situației. De aceea, în octombrie sindicatele americane au lansat multe greve în diferite sectoare ale economiei.
„Adevărul este că în anii 1960 și 1970 oamenii renunțau la slujbe mai des decât au făcut-o în ultimii 20 de ani, iar economia o ducea astfel mai bine”, spune Thompson in The Atlantic. „Dar începând din anii ’80, americanii s-au mișcat tot mai puțin și mulți s-au agățat de slujbe mizerabile de teamă că sistemul social nu-i va sprijini în timp ei pornesc să caute una nouă. Acum însă se vede că s-au săturat. Și asta chiar în vreme ce plata pentru slujbele rău calificate a început să urce în ritmul cel mai rapid de la Marea Recesiune încoace.”
Situație similară în Europa
În Europa Occidentală, atât de obișnuită cu social-democrația, soliditatea sistemelor sociale a făcut ca oamenii să-și părăsească mai puțin slujbele. Dar și aici se remarcă tendințe similare: „Datele strânse de OCDE, organizația care grupează majoritatea democrațiilor industriale avansate, arată că în cele 38 de țări membre lipsesc aproximativ 20 de milioane de oameni de pe piața muncii, în comparație cu situația de dinainte de Coronavirus”, notează Politico Europe. „Dintre aceștia, 14 milioane au ieșit cu totul de pe piață și sunt clasificați la rubricile „nu lucrează ”și „nu caută de lucru." Apoi, comparat cu 2019, încă 3 milioane de tineri nu sunt nici angajați, și nici educați sau pregătiți.”
Un sondaj publicat în august a constatat că o treime din toate companiile germane raportează mari lipsuri de muncitori calificați în multe sectoare. Detlef Scheele, șeful Agenției Federale Germane a Muncii, a declarat pentru Süddeutsche Zeitung că Germania va fi nevoită să importe 400.000 de muncitori calificați pentru a compensa lipsurile de mână de lucru în multe sectoare, de la spitale la industrie. Închiderea temporară a frontierelor, dar și creșterea relativă a salariilor în țările Europei centrale și de est mai explică de ce nu se mai găsesc oameni pentru abatoare sau Horeca în țări precum Germania sau Danemarca.
“E vorba de salarii, pur și simplu, spune Andrew Watt, din partea Institutului Macroeconomic al fundației Hans Böckler, vorbind cu Politico. „Salariile vor trebui să crească în unele sectoare pentru a atrage iarăși oamenii spre munci grele, cu plată coborâtă. Asta însă nu e un lucru rău".
Asasinul islamist de la Londra: un «lup singuratic»
După moartea deputatului David Amess, asasinat vineri pe când asigura permanența în circumscripția sa din Leigh-on-Sea, la est de Londra, înjunghiat de un tânăr originar din Somalia, The Observer oferă o analiză în detaliu a tuturor tracasărilor și amenințărilor, uneori zilnice, cărora le sunt supuși parlamentarii în circumscripțiile lor și pune întrebarea cum poate fi sporită securitatea acestora, dând exemple precum cel al unui parlamentar căruia un votant i-a spus pe un ton amenințător, ca o avertizare, că știe la ce școală merg copiii lui. Amess este al doilea deputat britanic omorât în cinci ani, precedentul caz fiind deputata laburistă Jo Cox, asasinată în 2016, de asemenea prin înjunghiere, de un extremist de dreapta pro-Brexit și anti-imigrație.
The Times descrie «șocul» prin care trece tatăl suspectului arestat, Harbi Ali Kullane, care a fost un consilier al premierului Somaliei înainte de a merge să se stabilească în Anglia. Aparent, fiul său, Ali Harbi Ali, născut în Marea Britanie în urmă cu 25 de ani, s-a radicalizat singur, fiind ceea ce se numește în vocabularul luptei anti-teroriste un «lup solitar». Cu puțin timp în urmă, el fusese semnalat organismului guvernamental pentru deradicalizare.
Cum o scrie același The Times, ministra de interne Priti Patel a anunțat că analizează posibilitatea de a le oferi parlamentarilor o protecție polițienească permanentă.
Macron și crimele poliției împotriva algerienilor în urmă cu șase decenii
Cu ocazia comemorării masacrului manifestanților algerieni în Paris, petrecut pe 17 octombrie 1961, Emmanuel Macron era foarte așteptat cu un scurt discurs, în care el a denunțat «crimele de neiertat» comise atunci de poliție, altfel zis: de către statul francez, sub autoritatea prefectului Parisului Maurice Papon.
Predecesorul lui Macron, François Hollande, avusese grijă nu meargă atât de departe și vorbise despre o «represiune sângeroasă» (« sanglante répression »), în 2012.
«Sângeroasa represiune» a lui François Hollande a fost o manieră extrem de prudentă pentru a defini ceea ce s-a dovedit o dezlănțuire de violență a poliției care a făcut 200 de morți în acea zi din octombrie 1961, mulți algerieni care manifestau împotriva colonizării sfârșind în fluviul Sena care traversează Parisul.
Cotidianul conservator Le Figaro, în general relativ ostil lui Macron, relatează evenimentul pe un ton sobru și neutru. La fel și revista Valeurs Actuelles, apropiată de dreapta extremă, căreia Emmanuel Macron, înmulțind interviurile controversate, presărate cu fraze șoc, memorabile, i-a acordat la un moment dat un lung interviu controversat, în care el a vorbit despre imigrație și islam.
În schimb, cotidianul Partidului Comunist Francez, celebrul L'Humanité, consideră că Macron nu a mers destul de departe, evitând să evoce rolul statului în masacrul din Paris din 1961 și dând vina doar pe prefectul de atunci al Parisului. Asta constată și cotidianul din Algeria El Watan („Patria”), care scrie că „Macron ascunde vinovăția statului francez”. Invers, candidata dreptei extreme la alegerile prezidențiale de anul viitor, Marine Le Pen, l-a criticat pe Macron pentru că „umilește țara, în vreme ce Algeria ne insultă zilnic”.
Macron e cunoscut pentru multe declarații neașteptate și controversate. El mai spusese, în urmă cu doi ani, că Alianța Nord Atlantică, NATO, se află în «moarte cerebrală», iar anterior, într-o vizită în Algeria, el ceruse iertare pentru „crimele împotriva umanității” comise de Franța în timpul colonialismului.
Pe de altă parte, nu poate fi ascuns faptul că diaspora algeriană va juca un rol cheie în alegerile prezidențiale de anul viitor, pe care Macron dorește să le câștige, cum o subliniază site-ul Tout sur l’Algérie.
Ascensiunea unui Joker
În vremea aceasta, în perspectiva alegerilor prezidențiale franceze de anul viitor, sondajele constată o situație inedită: dacă Macron se menține deocamdată în fruntea intențiilor de vot ale alegătorilor, cu 25% din preferințe declarate pentru el, în schimb el este urmat îndeaproape de candidatul-joker (încă nedeclarat oficial, de altfel) care este polemistul de extrema dreaptă Eric Zemmour, care, cu 17% din intențiile de vot, a depășit-o deocamdată pe Marine Le Pen (16%), ca și pe principalul candidat din partea dreptei tradiționale, «gaulliste» Xavier Bertrand (15%).
Se arată astfel că în stadiul actual, adunând intențiile de vot pentru Zemmour și Le Pen, 33%, o treime din votanți, un francez din trei se declară gata să voteze pentru candidați ai dreptei extreme.
Lui Zemmour, săptămânalul britanic The Economist, făcându-i portretul in ultimul număr, îi spune “un Trump à la française” (sau un „wannabe Trump”). The Economist recapitulează parcursul acestui polemist de extrema dreapta care o face pe marine le Pen cu al sau Rassemblement National să pară prea soft. Zemmour, care face apologia regimului de la Vichy și a sugerat deja ca ar fi de imaginat o deportare a musulmanilor din Franța (fără sa spună încotro), a fost deja condamnat pentru incitare la ură.
Evreu afișat și asumat, dar ateu, el are origini algeriene, altfel zis este din categoria celor pe care francezii îi numesc Pieds Noirs. Folosindu-se de originile sale evreiești, el a putut astfel susține ca regimul colaboraționist și pro-nazist de la Vichy în realitate a protejat evreii.
El reușește astfel sa atragă simpatii atât din partea burgheziei catolice, cât și din partea muncitorilor sărăciți. În același timp, consideră The Economist, fărâmițând astfel votul dreptei, Zemmour îi face în realitate un serviciu lui Macron, deoarece în ce-l privește pe el nici un singur sondaj nu arată că el ar putea să câștige, pe când toate sondajele îl arată pe Macron în al doilea tur de scrutin, singur întrebare fiind: împotriva cui?
Un lucru e sigur, constată The Economist: ascensiunea în Franța a unui provocateur cum e Zemmour dovedește declinul partidelor politice tradiționale.
Pe deasupra, în manieră shakespeariană, bătrânul fondator al Frontului Național, Jean-Marie Le Pen, care a rupt relațiile cu fata sa, Marine, cea care a rebotezat partidul din „Front” în „Rassemblement National”, tatăl Le Pen așadar îl sprijină pe față pe Zemmour împotriva fiicei sale.
Cum scria odinioară Charlie Hebdo despre bătrânul Le Pen, fost militar torționar în Algeria și care a plâns întotdeauna după „l’Algérie française”: „Ce bine că Franța a pierdut Algeria, căci dacă ne luam după Le Pen astăzi am fi avut 50 de milioane de arabi în Franța, iar nu cinci, ca acum.”
