Linkuri accesibilitate

Polexit, hecatomba din România și “Picasso, un migrant ca toți ceilalți”


Pablo Picasso în octombrie 1971, în Mougins, Franța.

S-ar putea spune că avem de-a face cu ritualuri de care nu te poți dezice: în Marea Britanie, membrii Camerei Lorzilor, „Senatul” parlamentului britanic, sunt aleși și numiți de către primul ministru (semnătura reginei este o simplă formalitate), dar probabil puțini s-ar fi așteptat ca lucrul să se facă foarte des contra plată.

Despre asta a scris în weekend și comentează și astăzi presa britanică, în vreme ce continuă la Glasgow conferința mondială în legătură cu schimbările climatice COP26, unde, cum o scrie Washington Post, încep acum negocierile dificile. Săptămânalul duminical britanic The Observer (cel mai vechi din lume, apărând fără întrerupere din 1791) publică un sondaj care arată că Boris Johnson a scăzut la cel mai coborât nivel de când a scos (haotic) Marea Britanie afară din UE: doar 28% îl apreciază (în vreme ce partidul conservator al lui Johnson, Tory, păstrează totuși 37% din intențiile de vot).

Cum o subliniază același The Observer, Johnson a fost violent criticat chiar de către unul din predecesorii săi conservatori în fruntea guvernului, fostul premier Tory John Major, care a vorbit despre o politică „rușinoasă” a lui Boris Johnson, în special în fața criticilor împotriva lui venite din interiorul partidului Tory.

Sigur, la prima vedere s-ar putea argumenta că The Observer este poate tendențios, mai ales după ce a fuzionat cu cotidianul stângii londoneze, The Guardian. Dar iată că până și venerabilul The Times, o adevărată instituție conservatoare dintre cele mai British, scrie foarte dezaprobator despre hămeseala (sleaze) și corupția partidului Tory, al cărui lider, simultan prim ministru (altfel zis: Boris Johnson), are dreptul să acorde titluri nobiliare și să introducă pe cine dorește în Camera Lorzilor, iar o anchetă dusă de conservatorul (Tory) cotidian The Times a arătat că sunt primiți în Camera Lorzilor toți donatorii care plătesc partidului mai mult de 3 (trei) milioane de lire sterline ca donații. Asta este, scrie The Times, un mod flagrant de a abuza de sistemul (feudal la origine) de acordare a onorurilor nobiliare și a locurilor în the House of Lords.

New Satesman scrie la rândul său despre cum, din această perspectivă, litera legii se arată acum amenințată nu doar în țări UE de pe continent cum este Polonia, dar și în Marea Britanie post-Brexit a lui Boris Johnson.

Ei bine, grație unor asemenea comentarii și analize în profunzime, precum și interesului internațional sporit pentru Marea Britanie, în perspectiva urmărilor Brexitului, ale pandemiei și ale summitului despre climă de la Glasgow, interesul în străinătate pentru o publicație britanică „de stânga” cum este New Statesman sporește continuu, constată cotidianul (de dreapta) al finanțelor londoneze Financial Times.

Polexit «nu din strategie, ci din accident»

Tot New Statesman mai scrie și despre cum amintita Polonie, deși membru în UE, nu mai poate fi considerată astăzi o democrație. Independența justiției a fost atât de mult șubrezită și fragmentată, încât Polonia nu-și mai are acum locul între națiunile democratice ale continentului.

De altfel, în weekend, cum o narează în detaliu Gazeta Wyborcza, principalul ziar de opoziție de la Varșovia, au avut loc mari manifestații în Polonia, declanșate de faptul că săptămâna trecută o femeie a decedat deoarece i-a fost refuzat avortul (întreaga siuație din Polonia este explicată în detaliu de Politico). Polonia se află într-o alunecare spre o ciocnire frontală cu Uniunea Europeană, din care face (încă) parte, în special după ce Curtea Constituțională de la Varșovia a decis că dreptul național, polonez, are prioritate asupra dreptului european, ceea ce clatină fundațiile înseși ale UE.

Mulți vorbesc acum despre un eventual Polexit, o posibilă ieșire a Poloniei din UE, după modelul Marii Britanii, dar politologul bulgar Ivan Krastev, intervievat de Le Monde, în numărul de astăzi al ziarului, estimează că un asemenea eveniment regretabil ar putea să se producă «nu din strategie, ci mai degrabă din accident».

Polonia: «cu pistolul UE la tâmplă»

Adevărul este că atitudinea Poloniei s-a dovedit în ultima vreme din ce în ce mai agresivă față de UE. Pe 25 octombrie, într-un interviu cu Financial Times, premierul Poloniei, Mateusz Morawiecki, se plângea și acuza Europa că „ne cere tot felul de lucruri cu un pistol la tâmpla noastră”. Ba chiar, spunea Morawiecki în acel interviu cu Financial Times, lăsându-se dus de retorică: „Ce s-ar întâmpla dacă la Bruxelles Comisia Europeană ar declanșa al Treilea Război Mondial? Ei bine, dacă declanșează un război mondial, noi ne vom apăra cu toate armele pe care le avem la dispoziție.”

Politologul bulgar Ivan Krastev spune însă pentru Le Monde, în interviul din numărul cu data de astăzi, luni 8 noiembrie, că asemenea afirmații ale premierului polonez Morawiecki, controlat din spate de păpușarul din umbră care e șeful partidului conservator PiS (Dreptate și Justiție) Jarosław Kaczyński, trebuie văzute pe fundalul a ceea ce Krastev numește un “război cultural” în Polonia, între dreapta conservatoare și franja mai liberală a populației. Pentru conservatori, ca în multe alte țări ale Europei răsăritene, chestiunea “suveranității naționale” este centrală. Dar polonezii, cu o majoritate strivitoare, nu vor să iasă din Europa, contrar britanicilor în momentul referendumului pentru Brexit.

Iar aici, pentru a explica neînțelegerea fundamentală dintre Vestul Europei, ale cărui țări au cooptat cu brațele deschise țările est-europene foste comuniste, și Estul care n-a cunoscut în istorie practic decât autocrația, politologul bulgar Krastev are următorul diagnostic: “Trebuie să ne amintim că în 1989, spre deosebire de 1945, nu am avut de-a face cu o înfrângere a naționalismelor în Europa. Naționaliștii și liberalii și-au unit atunci forțele pentru a răsturna comunismul, care era văzut ca un regim internaționalist ce suprimase suveranitățile naționale. Țările est-europene au căutat să scape de acest sentiment postcolonial internaționalist și au vrut să-și câștige independența. De acea, astăzi, unii lideri răsăriteni încearcă să-și convingă alegătorii că UE reprezintă un nou colonialism. Chiar dacă cetățenii sunt conștienți că Bruxelles nu este Moscova, liderii politici naționaliști est-europeni joacă totuși pe această fibră populistă periculoasă.”

Covid: hecatomba din România

Iată și pandemia, așa cum a prezentat-o ieri, în numărul său duminical, Le Soir, principalul cotidian francofon din Bruxelles, expunând dezastrul celor abia 33% de vaccinați din România.

Sigur, Bulgaria arată și mai rău, fiind chiar pe ultimul loc din Europa, cu doar 22% din populație vaccinați complet, însă despre România Le Soir scrie:

“Personal medical epuizat, spitale debordate – România încasează brutal noul val al contaminărilor. Chiulangiu european în termen de vaccinare, România mai plătește acum și pentru ridicarea prematură a restricțiilor sanitare, încă din luna iunie, când președintele Klaus Iohannis clamase victoria asupra pandemiei. Raed Arafat, șeful serviciului medical național de intervenție rapidă, a comparat situația actuală cu cea a Lombardiei din martie 2020. Începând din 25 octombrie, autoritățile au strâns serios șurubul: certificatul de vaccinare este obligatoriu pentru mai toate activitățile, chiar și în magazine; portul măștii e obligatoriu în spațiile publice, barurile și discotecile au închis pentru o lună, adunările publice sunt interzise, iar vacanța școlară de toamnă a fost prelungită cu două săptămâni. Totul împinge acum spre vaccinare, ceea ce afectează și deplasările cetățenilor: cei nevaccinați nu mai au dreptul să iasă între 22.00 h și 5.00 dimineața.”

Picasso, un migrant ca toți ceilalți

Este evident că în această Europă nu s-ar găsi un loc pentru un nou Picasso migrant... Picasso, un migrant ca toți ceilalți: acesta este titlul sub care în Libération, cotidianul fondat de Jean-Paul Sartre, este prezentată expoziția pariziană ce îl arată pe marele pictor spaniol, care a modificat canoanele estetice ale modernității, sub un unghi inedit: Picasso era un străin, un imigrant. «Picasso l’étranger» este titlul expoziției, care se sprijină pe o uriașă masă de documente, arhive, hârțoage, note și fișe administrative ce aduc o privire nouă asupra traiectoriei pictorului.

Editorialul numărului din weekend al Libération, intitulat Picasso, un străin în fața disprețului administrației, vorbește exact despre asta: cum un asemenea unghi de prezentare a unui artist universal despre care credeam că știm totul sună astăzi foarte straniu în actualul climat de xenofobie.

Expoziția se bazează pe o impresionantă anchetă istorică în jurul neîncetatelor hărțuieli administrative prin care a trebuit să treacă tânărul pictor spaniol – deci străin – la începutul secolului XX, sosit în Paris în 1900, pentru a putea sta în Franța,

Spune editorialul din Libération: „astăzi, rezonanța rapoartelor de poliție, scrisori de refuz, tot acel înspăimântător dispreț administrativ care se scurge din sutele de documente oficiale expuse, după ce au fost îngropate vreme de un secol și mai bine, nu poate să nu ne dea de gândit.”

Ba chiar avem acolo și portretul lui Emile ­Chevalier, birocratul din administrație și pictor amator care a refuzat să-i acorde cetățenia franceză lui Picasso, dar care avea să devină un colaborator cu naziștii și un vânător neobosit de evrei și de francmasoni. Conchide Libération: “Expoziția și cartea ce o însoțește reprezintă mai mult decât o descoperire, ba chiar răsună mai degrabă ca un avertisment.”

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Vezi comentarii

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG