Linkuri accesibilitate

Pandemia fără sfârșit: cum să trăim cu virusul și dacă există culoarea albastră


Copil de migranți din Pakistan se joacă cu o minge lângă un corp (cadavru sau bolnav acoperit) pe insula greacă Kos.

Cele două mari crize recente au revenit simultan și violent în actualitate: Covidul și migranții. Le Monde a deschis chiar un «live blog» pe site-ul său, actualizat în permanență, din care aflăm în această dimineață că după Belgia, Marea Britanie, Germania și Italia – iată că și Cehia tocmai a anunțat la rândul său un prim caz de persoană infectată cu Omega, noul virus mutant și extrem de primejdios venit din Africa de Sud.

Mai jos, în Mediterana, Israelul și-a închis frontierele în totalitate pentru 14 zile și nu va accepta nici un călător străin, în ciuda festivităților de Hanuka. Ba chiar, cum o explică Washington Post, Israelul reintroduce monitorizarea telefoanelor cetățenilor. Dar Japonia face același lucru acum, închizând frontierele și respingând străinii, cum o indică Japan Times.

Revenind în Europa: Elveția, țara occidentală cu cel mai coborât nivel de vaccinare (65% din populația adultă, sub media europeană), a ținut ieri un referendum național (une votation) în chestiunea pașaportului Covid, „certificatul verde”. Sigur, elvețienii au organizat asta nu pentru că guvernul ar fi avut ceva îndoieli, ci pentru că ei o fac sistematic, uneori pentru lucruri mărunte și știind dinainte rezultatul, deoarece democrația lor e un caz unic de sistem consultativ, bazat pe ceea ce se numește “la votation”. Se votează uneori la nivel de cantoane, sau chiar de sate. Elveția este un sistem confederal, altfel zis: și mai puțin centralizat decât o federație.

Rezultatul a fost că mai bine de 62% din elvețieni au votat ieri în favoarea certificatului verde, Covid, și a regulilor ce îl însoțesc: să nu ieși fără el, să nu fii primit la restaurant, să nu poți călători fără el. Principalul cotidian francofon La Tribune de Genève scrie că cei care au votat împotriva certificatului sunt oameni cu venituri mici, dar și tinerii, situație care se întâlnește de altfel nu doar în întreaga Elveție, dar și pe tot continentul european.

În partea germanofonă a Elveției, Neue Zürcher Zeitung explică cum «die Corona-Skeptiker» au pierdut sat după sat și cum rezultatul este o mare înfrângere pentru extremiștii din SVP (Schweizerische Volkspartei), populiștii elvețieni xenofobi, anti-UE, anti-islam, anti-etc. și dintre care unii regretă și astăzi că li s-a dat femeilor drept de vot.

La rândul său, săptămânalul francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole ale săptămânii din presa de pe întreaga planetă, are în ultimul său număr un articol din New York Times care ne sugerează că trebuie să ne pregătim să trăim de acum înainte toată viața, ba chiar pentru eternitate, cu virusul, care, precum cel al gripei, nu va mai dispărea niciodată. Revista are de altfel un întreg dosar, cu articole din presa de pe întreaga planetă în jurul chestiunii dacă – sau nu – vaccinarea ar trebui făcută obligatorie.

Totul pleacă de la o dezbatere pro și contra din Süddeutsche Zeitung (SZ), de la München, cotidian care a pus întrebarea dacă vaccinarea ar trebui totuși impusă ultimilor recalcitranți. Fidel sistemului de jurnalism suprem, al neutralității absolute pe care o reprezintă, SZ oferă cititorilor în egală măsură argumente pro și contra, altfel zis: la contra – nu, nu vrem impunere oficială a pașaportului vaccinal, trebuie să avem dreptul de a alege; la pro: da, trebuie să-i vaccinăm pe recalcitranți, ca să ne putem întoarce cu toții la o viață normală.

(Ca o notă marginală, am strâns aici, în Jurnalul de corespondent de astăzi de la Europa Liberă, o serie de reflecții despre literatura pandemiei și a tehnicilor de a rămâne uman în carantină, între patru pereți.)

Migranții: o reuniune UE pentru nimic

La Londra, săptămânalul duminical britanic The Observer (cel mai vechi din lume, apărând fără întrerupere din 1791) pune în lumină în numărul de ieri, duminică, iritarea crescândă a conservatorilor (Tory) în fața neputinței ministrei de interne Priti Patel de a respecta promisiunea făcută de guvernul lui Johnson că va aduce în Anglia afganii care au lucrat și colaborat cu armata britanică, sau cu ambasada din Kabul (promisiune transmisă tuturor foștilor colaboratori afgani și făcută acum trei luni deja), colaboratori abandonați în Afganistan la discreția talibanilor.

Ba chiar, guvernul lui Johnson se arată incapabil până și să găsească o soluție situației insuportabile în care se află prinși acum sute de afgani aduși încă din august în mod legal în Marea Britanie și care rămân de atunci încoace cazați precar, în moteluri abandonate, în condiții inacceptabile, fără niciun viitor.

Je t'aime moi non plus

Imagine a tensiunilor franco-britanice, ministra britanică de interne Priti Patel a fost de altfel dez-invitată de către Franța la reuniunea miniștrilor de interne din Franța, Belgia, Olanda și Germania care a avut loc ieri împreună cu responsabila afacerilor interne din Comisia Europeană Ylva Johansson și cu oficiali ai Europol și ai Frontex, agenția europeană de pază a frontierelor.

Reuniunea a avut loc după moartea a 27 de migranți in the Channel, în Canalul Mânecii, înecați încercând să traverseze dinspre Franța spre Anglia, incident tragic care a traumatizat ambele țări.

În Franța, Libération scrie că reuniunea de la care ministra britanică a fost exclusă nu a dus până la urmă la absolut nimic, în afară de promisiunea unei represiuni sporite, în încercarea de a pune capăt rețelelor de traficanți de făpturi umane.

Aşteptându-i pe barbari: Europa fortăreață

Pornind de aici, Le Monde, în Franța, are în numărul de astăzi un interviu cu sociologul german Steffen Mau, specialist în geopolitică și în proliferarea frontierelor solide, care remarcă impresionanta înmulțire a granițelor-zid. Cum o spune el: „În 1990, exista o duzină de ziduri-frontieră. Astăzi sunt mai mult de 70. Acum trei decenii, mai puțin de 5 % din frontiere erau materializate în ziduri. Acum – sunt peste 20 %.”

„Pe deasupra, remarcăm o netă accelerare din 2000 încoace. În ultimele două decenii, au fost construite mai multe ziduri decât în toată jumătatea de secol precedentă. Din punct de vedere geografic, există mari disparități între continente: în Asia, aproape 40% din granițe sunt fortificate; în Europa, 16%; în Africa și America (Nord și Sud), mai puțin de 10%. Este important de menționat că amplasarea lor contrazice teza „ciocnirii civilizațiilor” [a politologului american Samuel Huntington]. Într-adevăr, majoritatea acestor ziduri nu se găsesc la joncțiunea unor zone culturale diferite și ostile, ci în cadrul aceluiași spațiu geopolitic, precum între Arabia Saudită și Yemen; între Botswana și Zimbabwe; între Georgia și Rusia; între Turkmenistan și Uzbekistan. Uneori motivul e pur politic: este vorba despre un stat care își afirmă suveranitatea în fața unui vecin mai mult sau mai puțin amenințător. Dar, din ce în ce mai des, obiectivul este acela de a lupta împotriva migranților” sosiți din marea cea albastră.

Un albastru infinit” (Angela Similea)

Același Courrier International pomenit înainte preia un articol de pe site-ul spaniol (site de informații politice și culturale generalist, de centru-dreapta) El Confidencial, care își informează cititorii că grecii din Antichitate nu cunoșteau culoarea albastră și că de altfel multe civilizații ale trecutului nici nu au avut un cuvânt pentru „albastru”, ceea ce înseamnă că ei nu vedeau pur și simplu culoarea, care s-ar dovedi astfel a fi doar un construct cultural.

Dar asta o spunea deja Umberto Eco, într-un scurt capitol al cărții sale despre traducere Dire quasi la stessa cosa (publicată în același an și în engleză: Mouse or Rat. Translation as Negotiation, 2003). Noi avem însă un exemplu mult mai interesant decât ce găsim în articolul (bine argumentat, chiar dacă superficial) din El Confidencial: numele însuși al Mării Negre, Pontos Euxeinos. Euxeinos a fost întotdeauna explicat ca însemnând chipurile “ospitalier”, prin antifrază, pentru că pe malurile mării, de jur împrejur, trăiau numai barbari ostili.

Această etimologie populară si neconvingătoare, inventată chiar de greci, a fost acceptată încă din antichitate. In realitate, este mult mai plauzibil ca numele mării sa fi fost de pe atunci „Neagră“ – sau „Albastră” – lucru reflectat fidel până azi în toate limbile dimprejur, în afară de greacă. Pe tot litoralul de nord al mării Negre locuiau atunci nomazii războinici sciți și sarmați, in a căror limbă de tip iranian oriental akhshaena (pronunțat [ahșaina]) desemna o culoare închisă, sumbră. Albastru, dacă asta ne aranjează.

Derivatul în linie dreapta al lui akhshaena este și astăzi șin in paștună, limba din Afganistan (pronunțat cu i lung, șiin – ﳾن), care înseamnă fie albastru închis, fie verde închis. Paștunii desemnează atât culoarea mării, cât si cea a cerului sau a ierbii cu același termen: șin. Pentru paștuni, veri cu vechii sciți de la Marea Neagră, nu există distincție între albastru și verde. Cerul, marea și iarba, iar uneori chiar și noaptea, au aceeași culoare.

In France they kiss on Main Street

Pe un ton doar aparent mai lejer (căci dacă e proiectat pe fundalul actualelor certuri franco-britanice asta poate fi interpretat ca trădare), cotidianul stângii intelectuale londoneze The Guardian pune întrebarea ce îi face pe francezi (și mai ales pe franțuzoaice) să se îmbrace și să se miște atât de șic.

Obsesia, în Anglia, cu șicul femeilor franceze e veche. Revistele britanice organizează deseori dezbateri despre: de ce nu vezi franțuzoaice șleampete și obeze, când de fapt ele mănâncă la prânz cârnați cu măruntaie (andouillettes) și beau câte o jumătate de vin roșu la masă de parcă ar fi apă.

The Guardian scrie pe un ton iritat, dar respectuos fără voie, în același timp, despre eleganța franțuzească (the Gallic chic) foarte greu de atins și despre cât de enervante sunt franțuzoaicele. Unele par a coborî direct de la un defilare de modă, însă altele abia dacă au o cămașă pe ele, apoi un coc aproape desfăcut și fâlfâie împrejur un mic nor de Chanel No 5. Parcă orice ar pune pe ele este agasant de potrivit.

Concluzia este că nu e ceva care ține de haine, ci de atitudine. E vorba, în cazul franțuzoaicelor, de o formă de încredere în sine pe care femeile din alte culturi nu o au, pentru că trăiesc în nesiguranță și în permanentă autoapărare (care poate duce la agresivitate ieșită din frică). Franțuzoaicele sunt enervante pentru că – știind cine sunt – ele nu fac vreun efort să o arate. Ideea rămâne însă de a afla de ce nu vezi franțuzoaice obeze și ce le face să fie elegante chiar și când pun pe ele flenduri de la talcioc.

Ei bine, conchide The Guardian, asta e pentru că șarmul franțuzoaicei nu vine de la haine ci de la gesturi și atitudine, de la cum își deschide poșeta, până la cum învârte cracii pentru a sta picior peste picior. Este o enervantă atitudine de încredere în sine care nu poate fi imitată... atunci când tu nu ai încredere în tine.

God save the Kleenex

Dar, desigur, și în Anglia se menține vie o eleganță indiscutabilă, cel puțin în nobilime și, oricum, la nivelul familiei regale. Astfel, săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné revelează (doar în ediția pe hârtie și citând Le Parisien Weekend) că mult-iubitul prinț Charles, în așteptarea decesului mamei lui, ceea ce îl va propulsa automat ca rege, beneficiază de toate onorurile rezervate rangului lui: «Un valet îi pune pasta de dinți pe periuță, în vreme ce un altul îi leagă șireturile. /.../ Dacă se află în călătorie, prințul Charles cere ca patul lui ortopedic, colacul de toaletă și hârtia igienică premium de fabricație Kleenex să-i fi fost instalate deja, gata de folosință.»

Cum conchide Le Canard enchaîné, cu mult bun simț jurnalistic și comercial: „Păcat că marca Kleenex n-a avut curaj să facă din asta un argument publicitar”.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG