Marți, 30 noiembrie, a marcat o întorsătură și o modificare profundă a peisajului politic al Franței prin aceea că pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace un politician cu un program autentic fascist, afișat și detaliat public, participă la cursa pentru președinția Franței, în perspectiva alegerilor ce vor avea loc în aprilie 2022.
Jurnalistul și polemistul Eric Zemmour (cf. foto), un om care nici măcar nu are în spate un partid politic, și-a anunțat ieri în mod oficial candidatura pentru funcția de președinte al Franței. Mai întâi, Eric Zemmour și-a oficializat candidatura printr-un video de 10 minute, postat exact la ora prânzului pe rețelele sociale, ca apoi el să fie invitat la principalul canal de televiziune, TF1, la cea mai bună oră, 20.00, ora cinei, când o majoritate a francezilor privesc exact acel post de televiziune.
Clipul distribuit pe rețelele sociale, care durează zece minute, surprinde prin amestecul de imagini violente unde dușmanii (străinii, musulmanii, intelectualii, elitele etc.) sunt arătați cu degetul și etichetați ca în cea mai bună tradiție a dreptei extreme. Montajul arată o Franță pe buza prăpastiei identitare, oferind o viziune extrem de pesimistă, chiar paranoică, a unei țări prinse în gangrena unei violențe cotidiene generate de imigranți și musulmani.
Zemmour, vorbind în clip ca și cum ar fi la un post de radio clandestin, în fața unui microfon masiv, desuet, arhaic, imitându-l pe generalul De Gaulle care transmitea apeluri radio națiunii din refugiul său de la Londra, Zemmour așadar a insistat pe teoria extremistă și conspiraționistă franceză a Marii Înlocuiri. «Le Grand Remplacement », Marea Înlocuire, este o formulă inventată de un teoretician al dreptei extreme franceze, Renaud Camus și care trimite la o ficțională „totală înlocuire culturală și rasială” a albilor, a europenilor, de către alte rase. Este o formulă pe care a preluat-o și Marine Le Pen de câteva ori în discursurile ei.
Imaginea mai trimite și la Le Camp des Saints (1973), un roman al răposatului Jean Raspail care prezintă Franța invadată de milioane de imigranți. În imaginarul partizanilor teoriei „marii înlocuiri”, aceasta se va petrece fie prin invazie, fie pur și simplu prin „rata fecundității”.
Ceva asemănător întâlnim și la Michel Houellebecq, în romanul Soumission / Supunerea, lansat în mod întâmplător chiar în ziua masacrului islamist de la Charlie Hebdo, pe 7 ianuarie 2015. Apoi, asasinul suprematist alb din Noua Zeelandă, cel vinovat de masacrul de la moscheea de la Christchurch în 2019, se revendica explicit ca inspirat de teoria „Marii Înlocuiri”.
E revelator, de altfel, că scopul final atât al extremiștilor islamiști, cât și al celor al extremei drepte, este producerea unor rupturi definitive, de nereparat, în societate, între diferitele grupuri, dacă e nevoie – până la războiul civil.
Amurgul zeilor politici
Întreaga presă franceză prezintă astăzi reacțiile, care s-au declanșat imediat. "Paseist si crepuscular", cum o citează Le Monde pe Marine Le Pen, șefa partidului dreptei naționaliste Rassemblement National, care își vede alegătorii dezertând spre tabăra și mai extremistă a lui Zemmour.
Un discurs „sinistru” și „mumificat” spun alte comentarii politice, dintre cele mai decente. Adevărul este că Zemmour merge și mai departe decât a mers vreodată Le Pen tatăl. Ba chiar mai departe și decât AfD (Alternative für Deutschland) în Germania.
Eric Zemmour a fost editorialist la cotidianul conservator francez Le Figaro, exact așa cum un alt populist, Boris Johnson, a scris ani de zile în cotidianul Tory The Daily Telegraph.
De altfel, ziarul conservator în care el a scris atâția ani, Le Figaro, analizează dedesubturile campaniei și candidaturii lui, resorturile psihologice, precum și faptul că Zemmour era nevoit, forțat chiar, să își anunțe candidatura și să se mențină forțat în mijlocul atenției, mai ales că pentru moment cota lui a coborât la 14 spre 15% din intențiile de vot, fiind depășit de Marine Le Pen (între 19 și 20%). Totuși, voturile cumulate ale lui Zemmour și Marine Le Pen se ridică la 35%, ceea ce înseamnă că în acest moment un francez din trei este gata să voteze pentru unul din cei doi candidați care prezintă un program politic la limita fascismului.
„Respingător” spun alte titluri din presă, însă avem de-a face aici, în campania lui Zemmour, în mod limpede cu o propagandă politică de un tip nou. Tot acel clip ritmat pe fundalul simfoniei nr. 7 a lui Beethoven enunță deschis și explicit o teorie paranoică similară celor formulate mai recent de adepții QAnon in SUA.
Le Figaro pune și o altă întrebare, mai tehnică (urmat în asta și de Libération): Zemmour folosește în clipul său incendiar de candidatură foarte multe imagini de arhivă pentru care nu a cerut permisiunea celor care dețin drepturile asupra lor. Deja, scrie Libération, o mare agenție cum este Gaumont se pregătește să depună plângere. La fel, câțiva jurnaliști de teren, care au văzut imagini de violențe în manifestații filmate de ei – folosite acum în clipul electoral al lui Zemmour fără ca vreunul să fi fost contactat pentru a i se cere dreptul de a reproduce imaginile. Cu atât mai puțin în contextul unei curse spre președinția Franței, singura putere nucleară din Uniunea Europeană și care joacă un rol central în UE după Brexit.
Huffington Post a anunțat de asemenea că îl dă în judecată pe Eric Zemmour pentru folosirea unor imagini fără a cere permisiunea.
Spunem òmicron, sau omicrón, sau cum?
Pe frontul pandemiei, e de reținut că viitorul cancelar german Olaf Scholz s-a declarat favorabil vaccinării obligatorii.
Altminteri, The New York Times are un articol plin de erudiție comică în care încearcă să lămurească cum trebuie pronunțat numele noului virus mutant: òmicron, sau omicrón, sau cum?
De altfel s-a mai pus întrebarea de ce a fost numit acest virus mutant „omicron”, sărindu-se două litere, când de fapt Organizația Mondială a Sănătății are obiceiul în asemenea situații să urmeze cu strictețe ordinea alfabetului grec, și, într-adevăr, răspunsul dezamăgitor este că înainte de asta ar fi venit litera grecească transcrisă Xi, care în greacă este Ξ și ξ și care fonetic nu are nimic de-a face cu pronunția numelui președintelui Chinei: Xi (Jinping), doar că înalții funcționari de la ONU au vrut să evite un incident diplomatic, mai ales că virusul vine din China.
Așa încât „omicron” s-a decis și „omicron” va rămâne, iar în română poți pune accentul cum dorești, fie òmicron, fie omicrón.
Nu contează cum pronunți, ci doar să te vaccinezi.
