Săptămânalul 22 publică două analize referitoare la stadiul relațiilor transatlantice. Eliza Frâncu se oprește la reacțiile destul de virulente ale statelor europene occidentale atunci când președintele american Donald Trump a promulgat legea prin care statelor membre NATO li se interzice „să investească bunuri, servicii, tehnologie, informaţii sau sprijin“ pentru construcţia, modernizarea ori repararea infrastructurii ruseşti de export energetic. Uniunea Europeană a fost de acord că Rusia trebuie sancționată, dar, arată autoarea analizei, se poziționează paradoxal. . „Aceeaşi Europă care susţinea penalizarea Rusiei pentru invadarea teritoriului unui alt stat suveran şi care vorbeşte de mai bine de un deceniu de propria securitate energetică şi reducerea dependenţei faţă de Rusia acuză acum Congresul SUA că a făcut paşi concreţi în această direcţie”. În domeniul energetic, mari companii europene sunt angajate în tot ce înseamnă infrastructura de transport gazului rusesc. Europa este dependentă în proporție de 30% de gazul rusesc, arată Eliza Frâncu, iar Moscova știe să profite de situație. În schimb, liderii occidentali speră în mod naiv că Rusia nu va folosi arma șantajului economic. Polonia însă, se arată în 22, a optat: a trecut la achiziția de gaz lichefiat american. Dacă măcar unele state europene ar proceda la fel concurența ar duce inclusiv la scăderea prețurilor actuale la gazul rusesc.
Alexandru Lăzescu scrie în 22 despre pierderea de teren în plan economic a Statelor Unite, dar mai ales, de la venirea lui Trump, în materie de soft power. Dovadă că sunt state europene precum Danemarca sau Norvegia care s-au decis să penalizeze mari corporații americane pe motiv că sunt implicate prea mult în industria de apărare. Nu aceleași scrupule le-a vădit guvernul de la Oslo, scrie Lăzescu, când a investit în bonduri guvernamentale iraniene, or se știe că Iranul sprijină activ și deschis grupări teroriste precum Hezbollah.
Articolul săptămânal din Dilema Veche semnat de Andrei Pleșu e prilejuit de întâlnirea anuală de la Sibiu a sașilor originari din România. Se declară tulburat „cu cîtă căldură, cu cîtă grație, cu cîtă fidelitate asumă sașii (cei, puțini, rămași în țară, dar și cei plecați) nevoia de a fi, iarăși și iarăși, prezenți în țara obîrșiei lor. Iată – mi-am spus – oameni care, fără efort, fără emfază, fără declarații obeze, se comportă ca și cum ar avea nu o singură patrie, ci două: patria etniei proprii, dar și patria locului în care s-au născut”. Pleșu compară această atitudine cu cea a maghiarilor din România: „sunt mirat și stingherit, scrie el, că un distins intelectual ca dl Kelemen Hunor poate declara, vag încruntat, că maghiarii din România nu pot și nu vor să sărbătorească centenarul Marii Uniri. OK! Nu-i obligă nimeni! Sunt, probabil, și mulți români care vor trece prin acest episod cu alte griji decât cele ale comemorării”. Pe sași „cetățenia română nu-i otrăvește, nu-i apasă, nu-i ține prizonieri într-o cronică idiosincrazie. (...)Poți fi, iată, bun sas și bun român. Poți fi, cred, bun maghiar și bun român. Dacă nu poți duce povara acestei duble apartenențe, vei defila mereu dinaintea celor cu care conviețuiești de când te-ai născut cu mina resentimentară a victimei de serviciu, a dezrădăcinatului”.
