Moțiunea e gata. Concepută de fostul șofer al lui Cătălin Voicu, Șerban Nicolae, și parafată de partid, moțiunea vrea să facă din guvernul Orban o notă de subsol a istoriei. „Eșec, catastrofă, dezastru” este refrenul mantrei politice în partidul lui Ciolacu. Amenințau cu ea de luni de zile, dar o păstrau doar ca să sperie vânatul electoral, să-l aducă în bătaia farurilor de partid. Nu că ar emana lumină!
Marcel Ciolacu a vorbit mereu despre posibila moțiune nu pentru că ar fi vrut să le facă bine cu de-a sila românilor, ci pentru că, invocând o urgență politică, scăpa de vânătorii de capete din partid care ar fi vrut să-l execute public la Congres. Deturna atenția fomiștilor din partid către pericolele externe. A scăpat până acum din motive de pandemie. De astă dată, congresul e convocat la urne. Se apropie alegerile locale și PSD se zbate să pară relevant după ce s-a făcut de râs cu marile demonstrații antivirale și antiguvernamentale din Piața Victoriei când a reușit să adune vreo două sute de protestatari. Acum vorbește despre o majoritate mută, relevantă la vot, nu în piață. O discuție despre competența guvernului nu e doar campanie electorală neplătită la ore de maximă audiență, dar și o ocazie de a amâna scadențele în partid și a oculta marile probleme ale administrației publice locale din zonele controlate de PSD.
Moțiunea este încă un act din eterna și neterminata comedie politică „Tu ești de vină!” prin care trecem de atâta vreme. Preocuparea principală a proiectului de moțiune (încă negociată cu sateliții PSD) este, cum altfel? puterea în stat, și nu criza socială, medicală sau economică. Înlăturarea guvernului ar fi „un act de responsabilitate politică” la care parlamentarii trebuie să recurgă „pentru a prezerva constituționalitatea funcționării democratice a statului, respectarea legii și prioritatea votului cetățenilor”. Pentru aceasta, parlamentul trebuie să intervină „cu celeritate, cu fermitate și intransigență pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor democratice, a funcționării democratice constituționale și legitime a statului și pentru asigurarea exercitării responsabile a autorității publice.” Sună cinic, mai ales că vine din partea unei partid (a unei majorități parlamentare) a cărui principală sau singură preocupare a fost conservarea propriilor privilegii, așadar nu „celeritatea și fermitatea” apărării drepturilor și libertăților fundamentale. Dar pare, în aceeași măsură, un adevăr, de vreme ce guvernul Orban s-a înnămolit în propriile discursuri demagogice, în incompetență, pompierism și nepotism sub patronajul necondiționat și, de la o vreme, nedisimulat al președintelui Iohannis, care se prezintă drept vârf de lance în lupta cu covidul și cu ciuma roșie. Nici PSD și nici PNL nu sunt personaje pozitive în criza umanitară pe care, în parte cel puțin, au provocat-o.
Răul de mâine este mai bun decât mai răul de azi
Puterile statului român, proverbiale prin lentoarea și lipsa de empatie cu care iau decizii esențiale pentru viața de zi cu zi, sunt cele din pricina cărora băltim într-o zonă de degradeuri morale, acceptând că mai răul este dușmanul răului care, așadar, trebuie votat pentru că nu avem de ales. Răul de mâine este mai bun decât mai răul de azi. Conflictele politice folosesc populația ca scut uman și carne de tun manipulându-i așteptările, aspirațiile și reflexele vitale. Aici nu mai e, de multă vreme, vorba despre doctrine și viziuni asupra vieții, ci doar despre bani și putere. Mai ales într-o perioadă electorală, am învățat că trebuie să ascultăm ecourile subliminale ale discursului politic, adică radiația lui de fond, nu megafoanele prin care este transmis și care produc, de altminteri, un zgomot asurzitor.
Moțiunea, când și cum va fi votată, este doar o filă a unui conflict vechi cât istoria contemporană dintre oligarhia politică și restul populației. Un conflict care se naște în primul rând din biografiile diferite ale personajelor principale: politicienii și electoratul. Păcatele originare ale României din ultimele șapte decenii au umplut camerele de comandă ale istoriei cu morți vii: nu e vorba doar despre iluștrii securiști și activiști comuniști, beneficiari de pensii speciale, ci și de colectiva tăcere complice sau pur și simplu sociopată care le-a permis să controleze deceniile postrevoluționare din poziții de putere, fără să fie trași la răspundere nici măcar pentru fals și uz de fals biografic. Culpele și transgresiunile morale au părut că pot fi negociate politic. Dosare celebre (de la cele referitoare la crime împotriva omului, la cele de mare corupție) au fost dosite, falsificate, întârziate și abandonate dovedind din nou și din nou că, dacă ai banii potriviți și culoarea politică asortată cu cea a momentului, poți scăpa nepătat din orice baie de sânge. După ani de MCV, proteste, eroi de-o clipă și îngeri cu fețe murdare, justiția a rămas ce a fost: o Curte a Miracolelor unde legea este măsurată, cântărită și împărțită în funcție de cerințele și putințele clientului. Un teatru al absurdului care dă drumul din pușcărie criminalilor sociopați și marilor delincvenți pe motive de bună purtare și care decide neînceperea urmăririi penale pentru că s-au prescris faptele, nu sunt relevante juridic sau probele sunt insuficiente.
Klaus Iohannis nu are niciun dubiu: moțiunea s-a născut din cinismul și reflexele de autoapărare ale PSD. Nu are nicio legătură cu realitatea: cei care au tras de timp și au făcut ca situația pandemică să ne ducă pe culmile disperării sunt clienții lui șefului PSD, Marcel Ciolacu. „Au făcut harcea parcea puțina legislație pe care am avut-o pentru a gestiona această pandemie.” Nu a contat că, în felul acesta, adăugau crizei inițiale alte zeci. Lor să le fie bine. „Pentru PSD a fost important să creeze o criză ca să aibă pentru ce critica Guvernul. Acesta este PSD-ul,” a spus Iohannis, arătând din nou amenințător cu degetul către camerele video, chiar dacă dincolo de ele se află nu doar PSD-ul, ci și propriul electorat. Nu are ce-și reproșa: „Guvernul și-a făcut treaba, Președintele și-a făcut treaba, autoritățile și-au făcut treaba.”
Cine se așteaptă ca președintele să-și asume solidar cu guvernul ceva din responsabilitatea pentru victimele pandemiei așteaptă degeaba. Ieșirile zilnice ale președintelui fac parte din campania electorală, nu dintr-un proces de evaluare aprofundată a cauzelor și efectelor supergripei. Altminteri, ar vorbi despre corupția sistemului de achiziții din sănătate, despre infrastructura deficitară, despre exodul de cadre medicale, despre incompetență și demagogie, despre sociopatia instituțiilor. Sunt boli sistemice căpătate în decenii de nepăsare față de domeniul sănătății. S-a văzut acum, pentru a câta oară, că lipsesc nu doar procedurile, ci și infrastructura, pregătirea, știința de carte și profesie pentru a face față unei crize de sănătate. Erau secretele lui Polichinelle: toată lumea știa că sistemul spitalicesc românesc este o bombă virală cu ceas. Toată lumea știa că spitalele contribuie consistent la declinul populației printr-o mortalitatea și o morbiditate ridicată. Infecțiile nosocomiale sunt pandemia noastră anuală. Catastrofa de la Colectiv a fost radiografia unor metastaze istorice care l-au făcut pe novicele Klaus Iohannis, abia ajuns la președinție, să preia și să valorifice retoric până la saturație sloganul „Corupția ucide”. Părea atunci că a văzut cu ochii lui cât e de putred sistemul, că empatizează cu victimele și că se va bate ca tragedia aceea să capete un sens. Însă aproape imediat după aceea, „Corupția ucide” a devenit lozincă politică folosită de partidul lui în campania electorală și și-a pierdut relevanța etică.
Nu altceva spune președintele astăzi: PSD, o formațiune profund coruptă, ar fi avut cinismul să tragă de timp, pentru a sabota guvernul și a-l pune în imposibilitatea de a controla boala. Nu-și mai amintește, desigur, de săptămânile irosite în februarie și martie când se folosea de tot soiul de tertipuri procedurale pentru a provoca alegeri anticipate, deși pandemia bătea la ușă, ba chiar intrase în casă. Uită să amintească de nenumăratele achiziții dubioase făcute prin intermediari de oamenii de casă ai PNL, de mita dată presei pentru a transmite doar informații furnizate din surse oficiale și controlate, adică fără a mai trebui verificate și controlate. „Corupția ucide” ar trebui să spună și azi, când cele mai multe măști sanitare, teste achiziționate de stat sau comportament de demnitar nu corespund standardelor.
De partea cealaltă, PSD simte că a preluat inițiativa jocului politic și dă înapoi înzecit: „Ceea ce face domnul Iohannis e să apere acest guvern incompetent și criminal,” spune purtătorul de cuvânt al PSD, Lucian Romșcanu, care adaugă că, în plină criză medicală, guvernul a numit la conducerea spitalelor „ciocli și chelneri.” Criza sanitara ar fi fost produsă doar de „guvernul criminal și incompetent al domnului Iohannis” PSD neavând niciun merit în „această gestionare extraordinar de proastă a pandemiei.” Corupția ucide, mon cher! PSD ar fi reacționat responsabil, profund preocupat de binele electoratului. Cel pe care vrea să-l convingă, în continuare, că pandemia este o farsă, că masca e o botniță, că „Soros și Bill Gates”, că guvernul se folosește de teroarea psihologică pentru a speria populația și a prelua controlul, că dincolo de măsurile de protecție antiepidemică se ascund interesele pecuniare ale clientelei partidului, că „bani, interese, dictatură, alegeri”. De fapt, vrea să uităm că multe dintre spitalele care nu fac față actualei crize au fost în administrația autorităților publice locale pe care electoratul le-ar putea face să plătească la viitoarele apropiate alegeri. Că a deturnat sistematic banii sănătății către oamenii și interesele partidului. Că a promis zeci de spitale și a creat, în schimb, zeci de găuri negre.
Toți vor să vândă scump sănătatea publică și victimele pandemiei iar țipetele acestora este acoperit de rumoarea bursei politice. Din când în când, pe lângă știrile oficiale, se aud strigătele bolnavilor care nu au loc să trăiască din pricina spitalelor de campanie și a secțiilor speciale care le-au blocat accesul la tratament. Sunt sute, poate mii de cazuri de oameni ale căror boli s-au agravat ba chiar i-au omorât pentru că sistemul medical nu a mai făcut față, nu s-a mai putut ocupa de ei. Alteori se aud protestele celor care și-au pierdut jobul ori au falimentat, ale celor care au revenit în țară și nu au nicio perspectivă de viitor, ale pensionarilor iluzionați cu niște pensii „speciale”, pe care guvernul nu le poate asigura, ale mamelor care sperau ca indemnizațiile pentru copii să se dubleze. Nu se va ști niciodată câte victime a făcut, de fapt, această pandemie. Apele tulburi ale politicii încep să inunde economia iar oamenii trebuie să se agațe din nou de lozincile și promisiunile electorale agitate de politicieni ca să se tragă pe mal sau măcar să nu fie înghițiți de abisul nămolos. Aici se amestecă viiturile de pe versanți diferiți ai munților de nepăsare istorică, iar valul de noroi pune în mișcare moara de vorbe a celor care câștigă o pâine bună ca mercenari sau clienți politici. Sunt un sindicat de partid și de stat, cu reprezentanți în toate firidele societății. De regulă, fac campanie pentru pisicuțe și flori pe internet, sunt plini de empatie pentru sărmani, fac campanie pentru protecția pădurilor și a patrimoniului, par inofensivi și prietenoși. Dar, când le face semn șeful, le cresc ghearele și ciocul, ba chiar și mai multe capete carnivore. Deși sunt mai multe guri, hrănesc același stomac și sunt hrăniți de același sistem vascular.
Baletul în jurul moțiunii de cenzură nu e un spasm muscular moral al politicienilor, ci cartografiază doar teritoriul electoral. Un ritual: se marchează locul unde vor fi făcute sacrificiile. Nu trebuie să se simtă nimeni vinovat - moțiunea nu este rodul indignării și nici o reacție de apărare față de abuzuri. Nu este decât o armă de anihilare în masă a adversarilor politici. Cine citește vreo tresărire morală în rândurile moțiunii sau în reacțiile la aceasta citește greșit. Nimeni nu-și asumă vreo răspundere. De vină sunt ceilalți. Uneori chiar oamenii obișnuiți, pentru că sunt necumpătați, necontrolați și neamendați suficient („Mă bazez pe voi, dragi români, să respectați aceste norme, iar cei care nu le respectă vor suporta rigorile legii,” spune președintele Iohannis). Astfel că, fără îndoială, criza pandemică va deveni, ca multe alte dosare X din istoria recentă, un mister pe care nimeni nu vrea să-l soluționeze. Pe cine mai interesează o problemă rezolvată? Doar pe vreun matematician obscur. Un fost mister nu mai sperie pe nimeni. Și ce poate fi mai eficient pentru un discurs politic decât un mister inexplicabil, o boală (deocamdată) incurabilă? Dacă n-ar fi boli incurabile, nu ar fi nici salvatori pe care să-i acopere electoratul cu voturi.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
