În România s-a vorbit puțin și superficial despre alegerile din Republica Moldova. Guvernul pare total dezinteresat, iar președintele Klaus Iohannis e suprasolicitat în această perioadă în care României i s-a dat pentru șase luni de zile bagheta președinției rotative.
Ambele instituții se comportă ca și cum pentru România nu există nicio miză în acest scrutin parlamentar din mica republică de peste Prut. Sau ca și cum totul e aranjat, în așa fel încât lucrurile să băltească, la fel ca până acum, iar R. Moldova să nu o ia nici prea tare spre Rusia, nici prea mult spre Europa.
Există tot felul de documente oficiale din care ar rezulta că Republica Moldova figurează printre prioritățile pe politică externă ale României, dar nu există nicio strategie cu termene și acțiuni concrete prin care Bucureștiul ar putea sprijini Chișinăul în lungul și imprevizibilul său drum spre UE. Aniversarea de 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România a fost sărbătorită în Parlamentul României printr-o Declarație politică entuziastă, care menționează „reunificarea”. După adoptarea acestui document, niciunul dintre patrioții unioniști nu a căutat ulterior soluții pentru sprijinirea R. Moldova. Liberalii, care erau rezervați, până nu demult, au devenit pro-unioniști vocali, iar șeful PNL, Ludovic Orban a explicat că România „este pregătită” să facă pasul necesar atunci când „voința pentru unire” va fi exprimată în R. Moldova. Traian Băsescu ar fi putut încerca să pună în practică ideea, dacă nu i-ar fi fost retrasă cetățenia moldoveană, cu toate că, între timp de partea lui mai este doar o parte a electoratului de dincolo de Prut. Nici Traian Băsescu nu avea însă, în perioada în care era președinte, o strategie clară pentru R. Moldova, prin care să o tracteze din zona gri în care se află și să o aducă în Europa, acolo unde se consideră a fi și România.
Nici din punct de vedere al securității, nici energetic, nici din perspectiva reformării statului, Bucureștiul nu a făcut vreo dată un plan de parcurs.
România oferă mai degrabă discursuri, salvează mica republică de sancțiunile europene, fiindcă orice pedeapsă, care amintește de criteriile de nerespectate ale statului de drept și ale democrației afectează direct și Bucureștiul, finanțează site-uri și publicații cu direcții editoriale discutabile, dă burse, bani de grădinițe și uneori și alte ajutoare. Totul într-o oarecare devălmășie, în spatele căreia e greu de crezut că există un plan coerent.
Primul pas pe care ar fi trebuit să-l facă România, dacă i-ar fi păsat cu adevărat de R. Moldova ar fi fost o înțelegere bilaterală asupra, de pildă, principalelor 10 subiecte care ar ajuta statul de peste Prut să se reformeze, să fie puternic, să devină funcțional, să aibă instituții puternice, transparente, democratice. De exemplu, (1) dependența de gazul rusesc ar fi putut demult să fie tăiată, fiindcă România are suficiente resurse să susțină consumul micului stat de dincolo de Prut, dar la București nu s-a pus niciodată problema; (2) interconectarea cablurilor electrice, mai ales că sunt perioade în care România produce energie electrică mult peste necesarul consumului. Deși au fost discuții, iar R. Moldova este dependentă de curentul din Transnistria, România nu vrea să se grăbească să-i ajute pe locuitorii de dincolo de Prut; (3) refacerea Armatei R. Moldova și utilarea ei cu echipament folosit de NATO; (4) restructurarea serviciilor secrete după criterii euro-atlantice; (5) investiții într-o sursă mass-media credibilă și nepărtinitoare, care să fie o contrapondere la presa rusească. Încercările cu televiziunea și radioul publice nu dau rezultate, pentru că cele două sunt în sine două instituții neperformante; (6) un parchet anticorupție puternic, fără imixtiuni politice, unde să lucreze procurori cu specializări făcute în state din UE. Între timp, însă, România nu mai poate fi un exemplul pozitiv și nici nu mai e în poziția din care să dea lecții; (7) o reformă a educației și o selecție diferită a profesorilor; (8) soluții pe termen lung pentru criza demografică; (9) independența polițiștilor și funcționarilor publici; (10) atragerea donatorilor, banilor europeni și a investițiilor prin dezvoltarea unui nou cadru legislativ și unor metode noi de lucru.
România nu a avut neapărat ambiția să ia locul Rusiei în Republica Moldova, dar totuși a devansat-o în privința volumului de investiții în economia moldoveană. Moscova folosește, însă, alte instrumente pentru a-și păstra influența asupra principalelor instituții ale statului. Toate slăbiciunile și eșecurile reformării statului deschid în final porțile rușilor pentru a se instala cât mai confortabil în R. Moldova, fără să fie nevoiți să cheltuie prea mult în acest scop. De ce nu e mai hotărâtă România în privința R. Moldova? Pentru că nu face cu adevărat parte din prioritățile Bucureștiului, pentru că, fără să o spună, liderilor români le convine să folosească subiectul în perioade electorale, dar nu au intenții reale să ajute mai mult. În fond, niciun guvern nu vrea să se complice cu interconectări sau reformări de instituții militarizate într-o zonă de influență rusească. Dar mai ales pentru că socotelile politicienilor români sunt cinice, iar eventualele cheltuieli nu se întorc înapoi la vot.
