Linkuri accesibilitate

România: Taxa de protecție către stat


N-a mai rămas nici mustața din aroganța lui Liviu Dragnea. S-a apucat să facă terapie prin vorbe cu fosta lui consilieră, acum cică jurnalistă. I-a fost dor de el. Și lui de ea. Măcar așa, la ore de maximă audiență, să mai schimbe și ei câte-o vorbă de amor profesional.

Munca l-a făcut pe el om, munca de partid

Așezat confortabil pe sofaua videoconferinței, Dragnea și-a vărsat frustrările, fricile și nemulțumirea. Tocmai fusese dus la Direcția anticorupție să i se comunice că pensia lui de deținut e pe punctul să fie majorată: e posibil să adăuge la vechimea în munca de penitenciar alți câțiva ani cu executare pentru dosarul Tel Drum. Pare consolat. S-a adaptat. Viitorul nu e chiar așa negru. Are de lucru, spune el, sudează. A avut și un mic accident de muncă: s-a tăiat la mâna aceea cu care consuma caviar-socialism pe pâine. Dar nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine, vorba poetului. Munca l-a făcut pe el om, munca de partid. Nu asta e durerea lui, ci faptul că i s-a luat dreptul de a vorbi, „pentru a nu deranja.” I s-a luat dreptul de a se apăra și au ajuns, el și Irina lui, eroi de telenovele în tabloide. Trăiește mai intens în ficțiunile lor decât în realitatea celulei. Este nevinovat, un miel sacrificat de foamea sistemului ocult (Statul Paralel) despre care i-a vorbit, pentru prima dată, prietenul lui apropiat, Vasile Dâncu. Glumește, chiar râzând mânzește, că o fi făcut vreo prostie „pe la garaj” de-l cheamă la DNA să-i aducă la cunoștință calitatea de inculpat și că, pe scurt, faptul că e plimbat iar prin oraș cu limuzina închisorii să-l fotografieze încătușat presa glossy „este o mizerie” care demonstrează „ o dorință de a construi iar o campanie împotriva cuiva”. Cu alte cuvinte, de a oferi material didactic celor care încă mai trebuie să afle cu cine să voteze la alegerile din toamnă.

Unii s-au grăbit să râdă strâmb spunând că omul are o imagine denaturată și hipertrofiată despre sine: ia uite la el! chiar și așa, tinichigiu și depanator în garajul penitenciarului, Dragnea se consideră în centrul atenției publice, miezul din dodoașcă, gaura neagră din centrul galaxiei de stele pitice politice. Interviul, care și-a propus să-i spele monumentul de toate dejecțiile lansate în capul lui de zburătoarelor de pe cerul politicii, a stârnit cu toate acestea, nu doar plictiseala și borborismul stomacurilor delicate, ci și reacția Administrației Penitenciarelor care s-a văzut silită să dea nu una, ci trei explicații în legătură cu interviul pe care deținutul l-ar fi dat fără acordul direcției și încălcând regulamentele. Așadar ceva-ceva a mișcat interviul lui Dragnea în sistemul penitenciar: probabil că mișcările peristaltice.

Dosarul Tel Drum a fost mestecat pe toate părțile de niște procurori care și-au protejat cum au putut dentiția de lapte vreme de aproape trei ani. Părea că actuala condamnare pe care o efectuează Dragnea, cea pentru angajările ilegale, a fost pronunțată doar pentru a cumpăra ceva timp cât să prindă în capcana altui dosar mai consistent. Tel Drum este doar una dintre zecile de companii conduse de adevărații regi ai României, cei ai asfaltului. În documente Dragnea e absent, dar știm că baronii de partid erau ca radiația de fond ideologic prin finanțele județelor. Dragnea e unul dintre cei care au mestecat, se spune, ani de zile, în cazanele de smoală ale economiei subterane. El a pus la dispoziția patronilor nu doar portofelul finanțelor publice locale din cel mai sărac județ din țară, Teleorman, ci și contracte pentru drumuri imaginare, atât de multe și dese că a transformat pe hârtie județul în platou asfaltic.

De ce a fost atât de dureroasă și întârziată nașterea acestui dosar? Poate pentru că stomacul justiției în România are mai multe compartimente ca al rumegătoarelor, fiecare compartiment controlat de alt plex nervos. Dosarele trec, conform teoriei haosului, din compartiment în compartiment și înapoi, sunt supuse unor îndelungate procese de sterilizare și decontaminare, uneori sunt păstrate pe colțul mesei, doar pentru a avea judecătorii pe ce-și întinde coșul zilnic, în vremuri de criză alimentară. Și-apoi ar fi fost o premieră ca un dosar important să parcurgă cu celeritate toate etapele, de la denunțurile complicilor, până la faza de sală de judecată. Unde s-a mai văzut?

Președintele Iohannis deplângea mai ieri faptul că dosarul Mineriadei din iunie 1990 încă trenează și îndemna instanțele să se grăbească. Anul trecut, Înalta Curte decisese să retrimită dosarul la Parchet acuzând mai multe vicii de procedură. Un cerc vicios: parchetul a retrimis dosarul înapoi pentru ca Înalta Curte să amâne până în septembrie acest an (într-o primă fază) judecarea recursului într-o cameră preliminară unde se deschid două căi: fie judecata pe fond (care ar începe, probabil, cândva, anul viitor) sau retrimiterea dosarului la Parchet. Ca și dosarul Revoluției (de care-l leagă inculpații, ideologia lor și sângele), cel al Mineriadei este doar o schijă care plutește în sistemul circulator al clasei politice și amenință în orice clipă cu embolia. Sunt exemplele cele mai clare că ombilicul justiției e netăiat și doare. E de înțeles de ce ideea de malpraxis a fost respinsă cu vehemență, de vreme ce, dând în atâtea hârtoape, sabia dreptății taie strâmb și dureros. Marile și micile dosare circulă mai mereu respectând regulile algoritmului politic și tocmai de aceea sunt unii care dau din cap înțelegători și încrezători când îl aud pe Dragnea vorbind despre „un anumit grad de disperare și o dorință de a construi iar o campanie împotriva cuiva.” La urma-urmei, nu aceasta este acuzația cea mai frecventă la adresa Curții Constituționale (și a mai tuturor instanțelor de judecată), anume că este manipulată de forțe obscure dintre care propriile interese ar fi pe primul loc, urmate foarte de-aproape de mantra politică a momentului?

A fost o vreme însă când cei care-i acuză azi pe judecători că-și fac tichii de mărgăritar din paginile Codului Penal le ridicau statui și-i considerau adevărații eroi ai luptei cu umbrele corupției. Pariaseră pe procurori și judecători tot capitalul lor de credibilitate. Între timp, de atâtea ghirlande de flori și îmbrățișări, statuile s-au scorojit, ba chiar s-a vădit că au picioare de lut care crapă, astfel că marile statui sunt culese acum din praful străzii și mereu reabilitate. Dar cine să se mai sinchisească? Nu e bine să faci valuri când stai în așteptarea pensiei speciale, că te îneci cu praf. Trebuie doar să lași să se aștearnă anii pe cartea ta de muncă și, la momentul potrivit, poți să faci bezele sistemului chiar dacă acesta se prăbușește când trântești tu ușa de la ieșire! Și-apoi, unde am ajunge dacă s-ar soluționa marile dosare? Cum ar arăta discursul politic dacă nu ar conține și aluzia denunțului, șantajul pușcăriilor, spectrul marilor procese cu public? Politicile de guvernare cer inspirație și transpirație în vreme ce ideea de justiție scrie discursurile electorale de la sine și smulge aclamații la scenă deschisă. În vreme ce soluțiile economice pretind ceva meșteșug, la împărțirea dreptății se pricep toți. Iar pedepsirea adversarilor asigură o autogratificație mai mare decât cea a unei măsuri economice (care presupune și ceva transpirație).

Probabil că, dacă s-ar judeca rapid și cinstit dosarele care-i vizează pe politicieni, nu s-ar mai putea realiza cvorumul în ședințele comune parlamentare. Dacă ar fi scoase de la naftalină și dosarele a căror neîncepere a urmăririi penale a fost dictată din cancelaria șefilor de partid și de stat, acele dosare unde justiția a fost chiar oarbă pentru că i s-a spus să se uite în altă parte, aripile îngerilor noștri de pază ar cheli. Însuși Ludovic Orban are niște dosare care, în mod misterios dar, cumva, de înțeles, au dispărut acoperite de altele. Chiar și Klaus Iohannis primul care și-a însușit lozinca Corupția ucide, avea cândva un dosar de incompatibilitate și altele pe teme de spații locative adjudecate pe baza unor înscrisuri dubioase. Între timp, pentru că a devenit mai compatibil, dosarele au dispărut. Așa e: Corupția ucide!

Poate că în felul acesta cinic și sociopat se explică și decizia tribunalului referitoare la cererea de celeritate în dosarul Colectiv (dosar care urmează, pare-se, traseul în picaj al celorlalte mari și zadarnice cazuri eșuate în justiția românească). Supraviețuitorii și familiile victimelor incendiului din clubul Colectiv ceruseră instanței să accelereze procedura de urmărire penală. Suntem în al cincilea an și doar karma a făcut ceva dreptate.

Să mai spunem că e dreptul legal al persoanelor vătămate să ceară accelerarea procesului în cazul în care acțiunea trenează și se depășește o perioadă de timp rezonabilă? Nu știm nici până astăzi cine plătește pentru moartea celor 64 de persoane sacrificate de corupția, cupiditatea și inconștiența autorităților mai mici sau mai mari. A fost condamnată plevușca, dar marile capete încă nu au căzut. Poate că nu e momentul, poate că nu trebuie... Altfel, amintirea victimelor este evocată cu patetism și patimă revoluționară atunci când se apropie mari momente electorale, pentru a mai rupe ceva din ficații lui Dragnea și ai lui.

Dar cinismul istoriei nu se oprește la decizia tribunalului de a respinge acțiunea persoanelor vătămate și interesate în dosarul Colectiv, un fel de a transmite: „Las` că avem timp berechet să facem dreptate cândva... Sunt în așteptare dosare mult mai mari, de mult mai multă vreme (doar dosarul Tel Drum e ceva mai rapid, deocamdată).” Nu a fost suficient! Același tribunal a decis să penalizeze nerăbdarea persoanelor vătămate: petenții trebuie să plătească câte o sută de lei cheltuieli judiciare către stat. Așadar oamenii aceia împuținați de operații, de răni care nu mai vor să se vindece, oamenii aceia rupți de plâns, amânați de la un termen la altul, într-un dosar care stă să se dezintegreze de prost ce a fost instrumentat, oamenii ăia de care statul și-a bătut joc în feluri inimaginabile, ca și de victimele celorlalte mari dosare amânate și suspendate, oamenii aceia care trebuie să scoată bani din buzunar pentru analgezice, dezinfectanți și tratamente, ei bine, oamenii aceia mai au o grijă: să nu-i salte portăreii că nu au plătit cheltuielile de judecată pe marginea unei plângeri pe care probabil judecătorul a respins-o între două guri de cafea. Asta da, celeritate!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG