Linkuri accesibilitate

România: Viața bate filmul. Din toate pozițiile


Președintele României, Klaus Iohannis

Acum un an și jumătate, era figurant în Apocalypse now, scenariu, regie și roluri principale Klaus Iohannis și Ludovic Orban. Era pe vremea când președintele voia alegeri anticipate și liderii PNL se străduiau din răsputeri să-i facă pe plac. Virusul încă nu putea fi instrumentalizat politic. Nici viitura de oportunități cu care venea la pachet. Florin Cîțu alerga pe culoarele parlamentului, căutând o nișă politică în care să se ascundă, în vreme ce plenul legislativului fremăta în așteptare să voteze pentru noul cabinet. Toate rotițele erau puse în mișcare ca Florin Cîțu să nu treacă de plen și, prin urmare, să poată fi organizate alegeri anticipate. Dar tot atunci s-a descoperit enormul potențial de imagine al virusului. Așa că Ludovic Orban a revenit pe caii cei mari la guvernul de unde tocmai fusese demis, într-o scamatorie care scandaliza logica și bunele maniere. Restul, vorba aceea, e istorie.

Florin Cîțu și Ludovic Orban
Florin Cîțu și Ludovic Orban

Acum însă rolurile s-au schimbat: Florin Cîțu nu mai vrea să fie figurant, ci erou principal. Are tot ce-i trebuie: un CV atrăgător, lipsa experienței politice (dar și pentru ca Iohannis, care nu era membru de partid decât un an, să devină șef PNL în 2014 s-a inventat o chichiță statutară), are aprecierea necondiționată a șefului de la Cotroceni și o mușiță mediatică statornică și credincioasă care-l urmează peste tot, empatică și simpatică, pentru că mâna care te hrănește cu ajutoare de stat nu trebuie mușcată.

De astă dată, Florin Cîțu luptă: aparent pentru Planul de european de reziliență, în fapt pentru șefia partidului. Cumva se intercondiționează. Dacă Planul de reziliență va fi aprobat de Parlamentul european în septembrie, va veni mănușă pe pumnul de fier cu care vrea să-l lovească Florin Cîțu pe contracandidatul său Orban. Planul românesc pare să stârnească sughițuri în Comisia europeană însă europarlamentarii sunt vigilenți, activi și optimiști. Și cum de n-ar fi acceptat planul pentru România de vreme ce Ungaria are probleme mai mari, e vulnerabilă la capitole ca drepturile omului, mai importante ca lăcomia care răzbate din proiectul românesc? Dacian Cioloș a și făcut monumentala gafă să anunțe blocarea proiectului maghiar: nu știm în ce calitate, de șef Renew Europe sau fost membru în Vatra Românească și lider al tineretului PUNR? A stârnit un mic scandal transfrontalier grăbindu-se și lansând un fake news (Comisara europeană Vera Jourava l-a contrazis de îndată) cum că planul de reziliență al Ungariei a fost respins. Să mai credem că e o întâmplare faptul că acest scandal sulfuros care-l are ca protagonist se petrece în zilele în care a anunțat că va candida la șefia partidului nou născut din fuziunea USRPLUS? Cine mai crede în întâmplări? Ce contează resentimentele și idiosincraziile ungurilor care se sparg tot în capul societății românești? Iar ungurii „de aici” reacționează: Kelemen Hunor, liderul UDMR, i-a transmis că a făcut o greșeală uriașă: „Dl Cioloș a vrut să fie erou și nu a reușit. Nicio factură nu rămâne neplătită în politică,” a spus el ieșind după o ședință a coaliției de guvernare.

Deși instalat în poziția pe care și-a dorit-o, ca șef al Camerei Deputaților, Ludovic Orban nu mai are mobilitatea dinainte și și-a pierdut mușchii din advertoriale. Este o figură din planul îndepărtat al unei săli faraonice din Casa Poporului. A ajuns, ca și Crin Antonescu, victima propriei delăsări. Nu vrea să piardă lupta prin neprezentare, dar pare să piardă pentru că, așa cum stă toată ziua cocoțat la prezidiul Camerei, nu mai vede nici el în depărtare, prin filialele locale sau la firul ierbii. Invocă mereu experiența, spune că și-a început viața publică din ianuarie 1990, adică în preistoria actualului partid, înainte de primele trădări și scindări, lansează mesaje populiste, ortodoxiste și naționaliste, dar omite să ne spună ce a făcut notabil între timp, cum a îmbătrânit el la bancul de lucru, cum ar veni. A uitat și să mai facă băi de mulțime deși le-ar prii încheieturilor lui îmbătrânite. Semnul că între cei doi candidați la șefia PNL este și un conflict generațional este felul în care se poartă războiul: Ludovic Orban se mulțumește să vitupereze de la tribune despre biserică, rânduielile tradiționale și să ungă ici-colo câte un șef local în funcție în speranța că acesta-i va întoarce politețea și-l va vota la Congres. Cîțu, în schimb, e în plin asalt. Are pixul de contabil șef al țării și tunuri mai puternice cu care curăță partidul palier după palier. Vârful icebergului: concedierea lui Alexandru Nazare, ministrul finanțelor.

Cum, tocmai acum, când Eurostat anunță că e posibil ca economia României să crească cu o maximă istorică de peste șapte procente, cea mai mare creștere printre țările Uniunii Europene? Când la guvern se meșteresc cele mai mari fișete pentru banii europeni din Planul de reziliență? Ministrul nici măcar nu a fost lăsat să-și ude ficusul din birou și să strângă pozele de pe pereți. Imediat după ședința de guvern și cu o zi înainte de emiterea de eurobonduri, operațiune delicată pe care ministrul spune că a încheiat-o cu succes, a fost sunat și anunțat că nu mai e nevoie de el, să-și dea demisia. Nazare nu a vrut, susținând că nu are niciun motiv să-și asume demisia „atâta timp cât am apărat cu onestitate și bună credință interesele financiare ale României.” Le-a apărat, că de-aia ne-am îndatorat într-un an cât alții în zece. I-a cerut, prin urmare, prim-ministrului să reanalizeze decizia de a-l da afară, dar Cîțu a fost inflexibil. Nazare spune că s-a zbătut să obțină mai mulți bani pentru minister prin Planul de reziliență și că a sporit finanțarea proiectelor de digitalizare de la 25 la 50. Nu are nimic să-și reproșeze, a luptat pentru interesele românilor, dar nu și în echipa politică potrivită. Nazare dă vina pe lupte de clan premergătoare congresului partidului și susține că a fost sacrificat pentru că „nu m-am alăturat echipei care să îl susțină în campania pentru poziția de președinte PNL.” Cum ar veni, a fost sacrificat politic și cel care i-a dat lovitura finală a fost președintele Iohannis care i-a semnat fără întrebări demiterea („remanierea” sau „revocarea”, cum sună eufemistic). Cîțu a comentat sec: „Dl ministru a avut posibilitatea să-și dea demisia, a preferat să fie revocat.” A avut motive s-o facă: la evaluarea de jumătate de an a activității ministerelor, cel care a avut cele mai multe întârzieri a fost ministerul Finanțelor. Poate de aceea s-a și grăbit să ia potul cel gras din emisia de eurobonduri inițiată de Nazare. După demitere, Florin Cîțu, acum și interimar la finanțe, a încasat un cec de 3,5 miliarde de euro într-o finanțare, se spune, structurată pe două paliere: un împrumut pe nouă ani și altul pe 20. Cum PNL vrea să guverneze încă opt ani de acum înainte, este o decizie înțeleaptă pentru partid. Vom plăti ceva dobândă pentru bondurile acestea (2%, respectiv 3,2% pe an) dar deficitul bugetar presează. Și cum ar putea fi acoperite la rectificarea care va urma găurile unui așternut de care am tot tras până l-am sfâșiat? Așadar, Nazare își făcuse temele la timp, doar că era din altă clasă și din alt film, nu din filmul în care Cîțu vrea să joace ca personaj principal.

Nu prea mai sunt bani în țara cu cea mai bună prognoză europeană de dezvoltare economică? Principalul sacrificat este Programului Naţional de Dezvoltare Locală, care finanța, prin Ministerul Dezvoltării (condus de Cseke Attila, „tovarășul de drum” de la UDMR), proiecte de dezvoltare locală. Finanțările au fost sistate luna trecută și mii de proiecte au fost blocate. Da, sigur, se poate vorbi despre baroni, interese, evaziune etc. dar, ar însemna să nu vedem pădurea de copaci. Erau proiecte de sistematizare rurală, chiar cele despre care vorbește (și) azi președintele Iohannis (reparații și modernizări de școli, de pildă) care nu mai pot fi făcute, deși se pare că noul an școlar va începe cu prezență fizică în școală a elevilor. Da, școlile acelea care, în proporție de 70 la sută, erau insalubre, nerecomandabile minorilor.

Sunt școlile cu acoperișul spart, closet în curte, fără canalizare, fără minime condiții sanitare (dar, nu-i așa? se pune problema vaccinării copiilor ca să nu devină vectori de transmisie ai noului val pandemic), unele nici nu au electricitate, nemite rețea de internet și table inteligente. Multă școală se făcea acolo. Cât, cum, cine și de ce cheltuiește acești bani aiurea ar trebui să stabilească poliția, procuratura, serviciile secrete și cine se mai ocupă cu urmărirea banilor prin natura economiei românești.

Sau poate că noul împrumut de pe piața eurobondurilor va debloca, în mod selectiv, programul de investiții locale și ministrul Nazare, care a pregătit meniul, nu avea voie să și guste din el? Poate că ar fi avut ceva de spus dacă vedea că parte din banii împrumutați se duc cu dedicație la Cluj, la Iași sau la Constanța (anunțând că susține candidatura lui Cîțu la șefia partidului, primarul Constanței Vergil Chițac spunea că se alătură lui Emil Boc: „Florin Cîțu a adus României acea gură de prospețime de care aveam mare nevoie”) Bani pentru lupta de tranșee. E o întâmplare că primii care se plâng de întreruperea programului de finanțare locală sunt șefii de consiliile județene din PSD (Brăila, Hunedoara)? Joacă teatru ca să vâneze atenția presei și voturile sufletiștilor sau criza financiară din teritoriu este reală? Cu multiplele straturi de contabilitate centrală (bugetul, rectificările, împrumuturile) ca simpli cetățeni, nu vom ști niciodată. Poate că nici ministrul finanțelor... Cert este că, după cum spun datele Institutului de Statistică, în București, de pildă, nivelul de salarizare este, în medie de două ori mai mare ca la, să zicem, Calafat.

În rest, țara are viitor de aur. Comisia prezidențială în frunte cu președintele Iohannis în calitate de inspector școlar șef a început (și a terminat) consultările pentru aplicarea programului „România educată”. În educație nu e niciodată „prea târziu”, ci doar „mereu cam târziu”. Programul prezidențial a devenit subiect de poantă și caricaturi: au trecut două cicluri școlare de când președintele Iohannis a ajuns la Cotroceni promițând că pas cu pas va readuce România în secolul XXI, referindu-se, în primul rând, la educație. De atunci, pierdut în meandrele concretului, proiectul a trecut din discursuri în hârțoage și de acolo în arhive și în uitare. De fapt, nu a fost uitat, căci președintele (dar niciodată alții din PNL sau guvern!) l-a mai scos din când în când pe masă, să se joace cu el. Dar schimbările par să nu treacă de etichete: se schimbă firmele inspectoratelor, se înființează diverse comitete, comisii și comiții interpuse între minister și școală, de parcă aceste suprastructuri goale de conținut și complicate de birocrație ne lipseau. Președintele este mulțumit: banii de COVID vin la timp pentru a-i finanța himera (mă refer, în primul rând, la animalul fantastic, parte leu, parte capră, parte pasăre de pradă). Spune că s-a consultat cu zece mii de oameni și 150 de organizații profesionale pentru a ajunge la o concluzie. Poate pe pârtia de schi sau la băi... E drept, lucrurile au mers mai încet decât plănuise, spune el modest (mai încet înseamnă, în acest caz, „pe loc”) dar a fost dintr-un motiv binecuvântat: „mi-am dorit ca în România Educată să se regăsească vocile tuturor celor care au propuneri relevante de politică publică.”

Timp e suficient, proiectul vizează orizontul anului 2030. Avem timp de alfabetizare. Ideea este că, în ciuda acestor consultări faraonice, „de masă”, lucrurile nu sunt nici pe departe clarificate: se va constitui un grup „transpartinic” (inclusiv cei din opoziție) pentru a construi cadrul legislativ care să permită implementarea proiectului. Așadar mai durează. Proiectul prezidențial speră la o finanțare consistentă din banii veniți prin Planul de reziliență, semn că reîncălzirea acestei discuții este doar o problemă de oportunitate, nu de necesitate imediată (puteau fi emise eurobonduri și acum șapte ani, ca să finanțeze renovarea sau construcția de unități de educație, nu era nevoie de Planul de rezoluție a cărui idee a apărut, oricum, acum un an, nu acum șapte când s-a născut România educată). Președintele n-o spune, dar așteaptă din tot sufletul lui de inspector școlar cele 3,6 miliarde de euro pentru mobilarea a zeci de mii de săli de clasă, cumpărarea unor microbuze ecologice pentru transportul școlar, crearea a zeci de mii de locuri de cazare în campusurile universitare.

Deși stufos, acest program național nu se atinge însă de cea mai însemnată parte a crizei educației: relevanța programei școlare. Ce, cine și când se predă la clasă? E drept, un capitol al programului se referă la necesitatea reciclării cadrelor didactice, ba chiar se vorbește despre plata conform numărului de elevi și promovabilității ceea ce, într-un mediu toxic cum este acela al evaluărilor din România (vezi cum se schimbă notele la bacalaureat și evaluare după contestații sau cum își iau unii diplomele universitare), ne face să ne așteptăm la menținerea în viață a sistemului clientelar și corupt care să comercializeze calificative și competențe. Dar miezul problemei (cum rezultă și din proastele poziții din clasamentele Pisa sau Quacquarelli Symonds/QA World University Ranking, unde universitățile românești nici nu există printre primele o mie) este de ce nu avem un învățământ performant? Și, la o primă strigare, de vină sunt disfuncționalitățile care metastazează pe diverse paliere sociale: în afara câtorva zone metropolitane mai bogate, populația este, în cea mai mare parte, sub pragul de jos al decenței,familia este neinteresată (modelele de succes sunt azi maneliștii și țeparii), tot mai puțini oameni știu cum arată o carte, învățământul este subfinanțat și nu-și poate permite cadre didactice de calitate, dascălii (care și cum sunt) sunt din altă eră geologică și se descalifică prin meditații, corupție și/sau sărăcie, habar nu au să lucreze cu aparatura informatică (sunt analfabeți digital), anul de predare online i-a făcut pe mulți profesori/elevi să capoteze, nu au bani să investească în gadget-uri digitale/electronice și nici idei să-și primenească sistemul de predare, nu au nici cea mai mică curiozitate să facă scurte, dar folositoare imersiuni în universul imaginar al copiilor (să citească Harry Potter sau să vadă un film Marvel), manualele sunt învechite (oricum sunt, ca instrument de lucru) și nu există alternative pentru că nu există nicio viziune de modernizare. Metodele pedagogice se predau și azi după manuale de acum cincizeci de ani. Materia școlară din unele domenii (din cele umaniste, bunăoară) se învechește și trebuie desțelenită pe parcursul unui ciclu școlar. Etc. etc. etc. - cum spuneam, metastaze care atacă nu doar creierul, ci și ficatul educației. Cu manuale școlare vechi de zeci de ani verbul „a învăța” nu se poate conjuga pe românește și la viitor. Și nici „a educa”.

*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG