Pentru mulți români, ar fi foarte util, ca exercițiu de auto-relativizare, să privească măcar un episod-două din acel one man show TV mult apreciat la Chișinău: “Românașu”…
Același actor interpretează acolo alternativ, pretextând o discuție plină de neînțelegeri, un moldovean din republica fostă sovietică și un român din România, fiecare cu accentul său distinct.
“Românașu”, cu accentul său bucureștean și aere de superioritate, nu iese întotdeauna bine din acele înfruntări retorice.
Asta permite câteva reflecții despre ceea ce am mai scris și anume că “toată lumea are un accent” și că nu există norme absolute care ar face că un anume fel de a pronunța este “superior” altora.
Graiul capitalei: un accident istoric
Dacă în momentul Unirii, sub Cuza, dregătorii celor două Principate, Moldova și Valahia, ar fi decis să păstreze capitala comună la Iași, un centru cultural de limbă română la acea vreme poate mai important decât capitala Munteniei, limba română oficială și literară de azi ar fi fost mult mai apropiată de pronunția și lexicul din Moldova decât cea în vigoare la București.
Acestea sunt simple accidente istorice: s-a decis atunci că centrul administrativ va fi București, pe Dâmbovița, iar nu Iași pe Bahlui. Probabil că cei de la cenaclul “Junimea” vor fi răsuflat ușurați la auzul că dulcele târg al Ieșilor va fi doar capitală de provincie și că nu vor trebui să se confrunte cu administrații de ministere, hârțoage, conțopiști și tartori de la fisc.
Faptul că limbajul de București a devenit norma lingvistică națională este un pur accident istoric, așadar.
Limba «moldovenească»
Pe 2 martie, parlamentul Republicii Moldova a votat o lege prin care denumirea „limba română” ia locul „limbii moldovenești” în toată legislația, aplicându-se astfel, cu ceva întârziere, hotărârea Curții Constituționale din 2013.
Unele specificități ale lexicului vorbitorilor din fosta RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) care stârnesc ilaritate în România nu au însă în sine nimic rizibil. Să luăm de pildă termenul încă folosit: “sesie” (din rusescul сессия, la rândul lui din franțuzescul session), acolo unde în România se folosește forma lungă: sesiune. Încă mai auzi în Republica Moldova “sesie de examene” sau “sesie parlamentară”. Dar și în România multe franțuzisme construite și împrumutate direct au fost scurtate arbitrar, căci ar trebui să se spună, de pildă, obsesiune (de la obsession), iar nu obsesie, șamd.
Apoi, și româna în trecut a împrumutat unele franțuzisme sau termeni de cultură prin rusă, precum învechitul odicolon (eau de Cologne, “apă de colonie”), care cel mai probabil nu e luat direct din franceză, fiind identic cu rusescul одиколон sau одеколон.
Moldova ferită de “mișto”
Ba chiar, vorbitorii de română din Republica Moldova au fost, până la dispariția URSS-ului, ținuți departe de anumite influențe din sud.
Astfel, unul din argumentele supreme împotriva celor care încă mai cred în mitul urban cu proveniența adjectivului/adverbului “mișto” chipurile din germană (cuvântul vine în realitate din romanès, din limba romilor) este absența totală a lui “mișto” din româna vorbită în Republica Moldova.
Vorbe luate din limba romilor din sudul României propriu-zise, practic din argoul regățean-bucureștean, precum “mișto”, “nasol” etc., ca să nu mai vorbim de “nașpa” sunt de neînțeles în Republica Moldova, care, izolată de restul României vreme de decenii de comunism sovietic, nu a cunoscut asemenea influență masivă a limbajului mahalalelor din sud.
Spune-i unui țăran de la Orhei că vinul lui e “mișto” și ai să primești o privire albă și goală, deși politicoasă.
Eminescu nu știa de “mișto” și “nașpa”…
Revenind la “Românașu”…
Revenind la “Românașu” și la umorul blând de acolo, unii români, în special din Muntenia și mai ales din București, ar putea fi surprinși că se râde de ei la Chișinău, precum în menționatul show umoristic TV.
Asta amintește o atitudine frecventă a anumitor ruși față de “provincialii federației”. Astfel, în cartea ei despre războiul din Cecenia „Crying Wolf", Vanora Bennett descrie șocul pe care l-a avut când, întorcându-se dintr-un reportaj în Caucaz, a fost confruntată cu sarcasmul anti-caucazian al tuturor colegilor ei jurnaliști ruși de la biroul din Moscova. Unii ruși mai rasiști le spun astfel caucazienilor „negri“, sau funduri negre (de la черная жопа, „cur negru“).
— „Colegii mei ruși, scrie Vanora Bennett, au fost neplăcut surprinși să audă că georgienii, de pildă, sau abhazii, fac glume despre ei. De câte ori pomeneam abhazii, în a căror limbă practic orice cuvânt începe cu ’a’, care este articolul hotărât (A-bomba! A-respublika) colegii ruși se prăpădeau de rîs.
— „Știți că și georgienii au o poreclă pentru ruși?“ i-am întrebat, făcându-i să se oprească din rîs. „Un rus e numit șapcă.“
„Până și în sud, unde frigul nu e mare, rușii petrec iarna cu o căciulă de blană, șapka, шапка, pe cap. Pentru ruși, căciula de blană, șapka, e un obiect aproape religios, deși distruge elaboratele coafuri ale cucoanelor. Rușii cred că nu poți supraviețui iarna fără căciulă de blană, iar unii, bărbați și femei, o țin pe cap și în casă, până primăvara. Caucazienii găsesc asta foarte comic.“
Vanora Bennet spune că prietenii ei ruși au fost indignați să audă că li se spune așa.
— „Șapka?“ au spus ei. „Ne zic șapka? Râd de noi?!…“
Sentimentul lor de superioritate fusese în mod vizibil zdruncinat.
— „Ce grosolan din partea lor!“… a încheiat unul.
