Poeta Ana Blandiana consemnează despre „miracolul” acestei vârste că „Mircea Carp este unul dintre ultimii reprezentanți pentru noi ai perioadei interbelice, unul dintre cei mai avizați și profesioniști reprezentanți și comentatori ai perioadei Războiului Rece, a complicatei perioade a coexistenței pașnice a celor două sisteme, a surprinzătoarei căderi a comunismului, a lungului post-comunism”.
Vocea și comentariul mereu sobru îl individualizau pe Mircea Carp în „Programul politic” al Europei Libere realizat timp de aproape două decenii. Abia după 1989 ascultătorii care așteptau informații cu urechea lipită de calorifer pentru a atenua bruiajul au putut lega vocile redactorilor Europei Libere de un chip și de o prezență.
Ajuns în Statele Unite în iunie 1951 la bordul vasului militar General Stewart împreună cu soția sa, Heidi, Mircea Carp s-a pus în slujba țării natale, așa cum o făcuse ca ofițer român, rănit pe front în Al Doilea Război Mondial și decorat de rege cu Ordinul Coroana României cu spade, panglică de virtutea militară și frunze de stejar.
„Foaia calificativă” din 1944 consemna sub semnătura colonelului Constantinescu calitățile deosebite ale tânărului Carp:„ofițer devotat serviciului, cu un curaj excepțional, și-a îndeplinit în toate ocaziunile misiunile primite, mai presus de orice laudă”.
Calitățile ofițerului de atunci s-au transferat în curajul și rigoarea jurnalistului de mai târziu.
„Nu am vrut niciodată să spun ceva ce nu corespunde adevărului”
Într-un interviu realizat în 1988 de Vlad Georgescu pentru emisiunea „Oameni, idei, atitudini”, Mircea Carp mărturisește că a avut ca jurnalist trei valori pe care le-a respectat neabătut: onestitatea în rostirea adevărului și „în al doilea și al treilea rând am vrut întotdeauna să fiu și să rămân mai departe un bun român, în ciuda faptului că am trăit mai mult de jumătate din viața mea în străinătate”.
Când a decis să emigreze, Mircea Carp s-a despărțit cu greu de țara și de mama sa, după ce scăpase din pușcăria unde se afla elita română anticomunistă și își dăduse seama că nu există viitor pentru un tânăr cu vederile sale. Câțiva ani i-a petrecut în Austria, apoi în SUA unde a devenit cetățean american cu drepturi depline.
Anticomunist și monarhist convins, Mircea Carp a găsit calea de a spune mereu adevărul, un paradox pe care fostul președinte al televiziunii NBC îl sublinia spunând într-o scrisoare: „Rareori am văzut un om mai angajat politic și totuși mai obiectiv din punct de vedere jurnalistic”.
În felul său reținut, ferm și mereu politicos de a aborda problematica politică în deceniile negre ale dictaturii ceaușiste la Europa Liberă, unde trecuse în 1978 de la Vocea Americii, făcea o imensă diferență față de jurnalismul propagandistic al epocii. „Numai dacă ești obiectiv poți să obții încrederea oamenilor care te ascultă...Noi trebuie să prezentăm lucrurile așa cum sunt”, declara în interviul dat lui Vlad Georgescu.
Ca realizator al emisiunilor „Programului politic”, încheiat cu formula emblematică „Să auzim numai de bine!”, pe care o lansase la Vocea Americii, apoi ca director al Serviciului românesc al Europei Libere, își urma linia corectă și demnă, consimțită de altfel de toți redactorii postului. Criticile aduse regimului și lui Ceaușescu nu se abăteau de la formulele manierate și elegante: Dictatorul și consoarta era numiți cu apelativele „domn” și „doamnă”.
„Trădătorule, sparg ușa și te omor!”
Amintirile vii din volumul apărut în 2012 cu titlul „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” rețin în detaliu momente obișnuite din viața prodigioasă a centenarului de azi, dar și momente speciale așa cum au fost transmisiile în direct de la vizita președintelui Nixon în București sau întâlnirile cu Regele Mihai.
După 1989, când redactorii Europei Libere au putut intra în țară fără teama de a fi arestați, Mircea Carp a participat chiar din balcon la manifestațiile din Piața Universității. Însă nu fără riscuri. Seara a auzit bubuituri în ușa camerei sale de la Hotelul Intercontinental și o voce amenințătoare care îi cerea să deschidă ușa: „Trădătorule, sparg ușa și te omor!”. Nu era prima dată când primea amenințări, care, pentru un fost ofițer trecut prin război, nu puteau reprezenta o intimidare.
În memorii Mircea Carp subliniază mereu respectul său nedisimulat pentru Noël Bernard, directorul și jurnalistul de excepție de la Radio Europa Liberă, decedat în condiții misterioase, ca și Vlad Georgescu și Cornel Chiriac, excepționalul realizator al Metronomului ucis într-un bar, sau alte cazuri susceptibile de a fi fost comandate de Securitate, ca înjunghierea lui Emil Georgescu, agresarea Monicăi Lovinescu la Paris sau coletul exploziv primit de Șerban Orăscu. Mâna Securității s-a dovedit lungă și ucigașă în 1981 când sediul din Oettingenstrasse 67 de la München a suferit un atentat cu bombă.
Redactorii Europei Libere în aceste condiții lucrau și totuși nu părăseau baricada, rămânând în serviciul românilor pentru a susține „ani de-a rândul, cu suflet devotat și curaj deosebit, rezistența noastră deznădăjduită”, cu îi scria Corneliu Coposu lui Mircea Carp într-o scrisoare de mulțumire.
În arhivele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS) se regăsesc șase volume din Dosarul de urmărire cu nr. I 203475, care însumează aproape 1400 de pagini. Numele lui Mircea Carp apare și în dosarul cu numele de cod „Eterul” referitor la Radio Europa Liberă. Jurnalistul știa că e urmărit (pentru Securitate era obiectivul „Carol”), dar ceea ce l-a indignat și l-a îndurerat a fost hărțuirea mamei sale care voia să plece la fiul ei.
Emoționant în amintirile lui Mircea Carp este finețea cu care își pomenește familia, pe prima soție decedată tânără, pe a doua soție, Gabriela, pe fiul său, Mihai, diplomat de carieră, precum și pe prietenii și camarazii de-o viață. O viață cu multe obstacole și șanse, pe care le-a trăit nu singur, ci mereu împreună cu alții.
Mentorul de la capătul undelor scurte
Așa am intitulat articolul meu din volumul aniversar. Am fost corespondent de la Timișoara al Europei Libere din anii '90 și am avut ocazia să îl cunosc pe Mircea Carp în redacția de la München.
În februarie 1994, am plecat la Belgrad și Sarajevo pentru a trimite reportaje de la momentul ultimatumului dat de NATO sârbilor bosnieci, pentru „Programul politic”. La capătul firului telefonic se afla Mircea Carp care m-a îndrumat de-a lungul acestei aventuri într-o țară sfâșiată de conflicte etnice și dominată de o dictatură de tip balcanic. Tonul calm și îndrumările sale concrete au fost tot ce îi trebuia unui jurnalist aflat pentru prima oară „pe front”. Îmi amintesc că, deși exista un risc de bombardament care nu s-a concretizat, Mircea Carp mi-a spus să am încredere în mine și în Dumnezeu.
Din cărțile sale am aflat mai târziu că, în momente de cumpănă, Mircea Carp „vorbea” cu Dumnezeu. „Sunt un om religios, unul care crede în Dumnezeu, de la care am primit întotdeauna o îndrumare sau un ajutor, și pe front, și la închisoare”, spune la pagina 133 a volumului Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!.
Șansa unei vieți îndelungate face ca Mircea Carp să trăiască deplin sloganul înscris pe unul dintre pereții studioului Vocea Americii:„De la acest post de radio am anunțat înfrângerea nazismului; de la acest post de radio vom anunța înfrângerea comunismului”.
Articol preluat de la Europa Liberă România.
