Trei proze legate prin virgulă & conjuncție în titlul cărții, dar mai ales prin firul narațiunii la persoana întâi singular, ceea a scriitorului bosniac Semezdin Mehmedovic (n. 1960), formează romanul Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă, Black Button Books, 2022, în care, chiar dacă se vorbește despre „prăbușirea unei lumi cu o limpezime și o precizie devastatoare” (Paul Auster), dintr-o „perspectivă profund personală și incisivă asupra memoriei” (Kircus Reviews), lectura „nu e nicio secundă deprimantă, în parte datorită frumuseții limbajului, și în parte datorită profunzimii și onestității emoțiilor, inteligenței și generozității spiritului...” (The New York Times Book Review).
„Azi dimineață, se pare, trebuia să mor”, chiar așa începe volumul – cu un atac de cord pe care naratorul îl suferă odată trecut de 50 de ani –, ceea ce-l face pe Semezdin Mehmedovic să-și revadă viața de emigrant în SUA – după ce a supraviețuit asediului Sarajevo între ’92 și ’95 – din perspectiva sfârșitului: „Oare asta înseamnă că toți oamenii simt un fel de neliniște când e vorba de-a muri într-o lume străină și îndepărtată, care nu este a ta, o lume în care nu ești acasă”. Peste alte o sută de pagini, într-un cutremurător text final în care se vorbește de atacul cerebral al soției sale Sanja, în urma căruia aceasta își pierde memoria, aceeași obsesie, ridicată la putere: „Frica de moarte într-o lume străină. (...) Cu toții trăim cu frica de moarte, dar importantul adaos («într-o lume străină») aduce o neliniște substanțială, metafizică (...) Nu suntem în stare să gândim în afara propriei vieți. Chiar și în moarte e important să fii acasă” (Fulgul de zăpadă). Aceștia sunt polii magnetici ai cărții – până și diferența dintre ani stă sub semnul nefast: „în anul în care am făcut infarct, strugurii erau foarte buni, anul acesta [în care Sanja a făcut atac cerebral] cireșele sunt deosebit de gustoase” –, între care viața (fiului său Harun) poartă Bandana roșie: „Bandana roșie. Bunica mea, străbunica ta, purta pe cap un batic asemănător”. Totul, spus pe înDELETE, având grijă ca „procesul să continue la nesfârșit”, căci „Așa ar trebui scrisă o carte, de-a lungul întregii vieți, și să rămână în continuare neterminată”. Or, naratorul tocmai a ajuns la vârsta când „viața se transformă încet în sintaxa lui Kafka, din care lipsește timpul viitor”.
Dar câte versiuni ale trecutului există! – totul e să le poți articula într-un discurs coerent, și tocmai aici e cheia (pe moment, rătăcită; dar și lacătul zăvorât!): „Discursul ei e neschimbat, rezerva de cuvinte a rămas aceeași. Dacă limba este oglinda lumii, atunci nimic din ceea ce își amintește ea (și care acum e uitat) nu este pierdut. Dacă limbajul ei a rămas întreg, atunci și întreaga ei lume care locuiește în limbaj a rămas intactă. Asta înseamnă că n-a uitat nimic, doar că acum trebuie să smulgem acest tot din uitare”.
Până acum am tot vorbit despre adâncurile abisale ale ființei umane, închei cu o secvență de-a dreptul cosmică: „Cerul de noapte este singurul peisaj de încredere care se deschide privirii noastre de mii și mii de ani. Privind stelele, devin strămoșul meu anonim din cel mai îndepărtat trecut care, ridicând capul, a văzut mai mult sau mai puțin același lucru pe care îl văd și eu acum din întuneric, în locul care se numește Badwater Basin, la 85 de metri sub nivelul mării”. (Vorba bătrânului Immanuel Kant: „Cerul înstelat deasupra capului și legea morală în piept”.)
16 decembrie ’24
