În ultimii ani s-au publicat în Germania numeroase studii legate de problema prezenţei unor foşti nazişti în structurile instituţiilor de stat, în poliţie, în servciile secrete, în universităţi, în diplomaţie ş.a.m.d.
La Muzeul de Istorie Germană din Berlin, de exemplu, se poate vizita o amplă expoziţie dedicată unor plasticieni care în perioda nazistă s-au bucurat de aprecierea regimului şi care fuseseră incluşi, în 1944, pe lista aşa numiţilor „artişti cu har divin” („gottbegnadete Künstler”).
Între scriitorii care se bucurau de acest titlu privilegiat s-a aflat şi Heinrich Zillich, un autor originar din România care a publicat numeroase lucrări tributare esteticii literare oficiale a „Sîngelui şi Gliei”. (cf. „O reconsiderare nejustificată. Recitindu-l pe Heinrich Zillich (1898-1988)”, RFE, 25. 1. 2017.) Expoziţia din Berlin prezintă pe acei plasticieni care au reuşit să-şi continue nestingheriţi cariera în Republica Federală Germania, înfiinţată în 1949.
Săptămîna trecută a apărut mult aşteptatul volum semnat de istoricii Friedrich Kießling şi Christoph Safferling: „Siguranţa statului pe vremea războiului rece”(Staatsschutz im Kalten Krieg. Die Bundesanwaltschaft zwischen NS-Vergangenheit, Spiegel-Affäre und RAF, DTV, 2021). Volumul are la bază expertiza istorică (începută în 2018) în care s-a analizat prezenţa unor jurişti compromişi în aparatul postbelic de justiţie din Republica Federală, concentrîndu-se asupra procurorilor.
În cadrul Procuraturii Generale, cu sediul central în Karlsruhe, au activa între 1953 şi 1959 aproximativ 75 la sută de jurişti care fuseseră înscrişi în Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German (NSDAP). Mai toţi procurorii germani, incluşi în structurile justiţiei federale, au avut un trecut nazist, fie ca membri de partid, fie ca persoane înrolate în diversele formaţiuni represive ale statului, respectiv în justiţia nazistă. În 1966, 91 la sută dintre procurorii care se ocupau de urmărirea penală a unor infractori au fost înscrişi în partid.
Autorii au precizat cu prilejul prezentării volumului că datele statistice culese nu reflectă nici acţiuni în care au fost implicaţi juriştii şi nici nu oglindesc fapte penale comise de către aceştia. Numărul foarte mare al persoanelor active în structurile statului totalitar nazist arată limpede că după război nu a avut loc o rupere conştientă de trecutul naţional-socialist.
Studiul documentează totuşi un caz special şi anume cel al lui Wolfgang Fränkel care, în 1962, a fost numit procuror general al Republicii. Fränkel a intrat în 1933 în partid şi a pledat pentru condamnare la moarte a zeci de persoane care au şi fost executate. Abia după ce presa a dezvăluit trecutul lui Fränkel, acesta a fost eliberat din funcţie şi pensionat. Niciodată nu a fost tras la răspundere pentru ceea ce a făcut pînă-n 1945.
Juriştii postbelici au împiedecat, direct sau indirect, chiar şi urmărirea penală a altor categorii de făptaşi vinovaţi de crime comise în perioada celui de-al III-lea Reich. Situaţia s-a schimbat, treptat, abia după 1968, cînd a început procesul consecvent de reconsiderare critică a trecutului.
