Cazul Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) a fost unul din cele mai interesante din Europa sovietizată pentru că tragicul personaj chiar a încercat să formuleze o „cale către socialism” românească.
Deși nu a avut vreo înclinație eretică, subtilitatea sa intelectuală (interesul pentru chestiunile teoretice) i-a ofensat deopotrivă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Contribuțiile sale din zona istoriei sociale și a analizelor culturale au fost îmbibate în jargon marxist, dar măcar au probat un minim respect pentru viața minții.
Pătrășcanu a fost selectat pentru un proces-spectacol românesc din motive diferite. În primul rând, atât „moscoviții”, cât și comuniștii autohtoni ai lui Dej au detestat modul în care acesta se distingea de alte elite. Își făcuse un nume prin propriile puteri și dobândise o anumită autoritate în mai larga cultură politică (urmare a rolului său esențial în negocierile și alianțele care au dus la lovitura antifascistă din 23 august 1944).
Din acest punct de vedere, lichidarea sa trebuia să servească la cimentarea unității problematice a elitei de partid; la consolidarea imaginii lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, o demonstrație a faptului că secretarul-general român era la fel de vigilent ca oricare alt lider al Europei Est-Centrale; la instilarea unui sentiment general al mobilizării politice, atât de necesară pentru filosofia „transformativ-eroică” a unui stalinism ajuns la maturitate.
Unicitatea procesului Pătrășcanu—remarcată și de Lena Constante în tulburătoarele ei memorii reunite sub titlul Evadarea tăcută—a constat în refuzul inculpatului de a coopera cu anchetatorii săi, de a se angaja în pseudo-confesiuni autoflagelante. În mod paradoxal, scenariul stalinist al „demascării” dușmanilor de clasă la vârful elitei s-a lovit de cea mai încăpățânată rezistență tocmai în cele mai mici și bine controlate foste fiefuri ale Cominternului.
Pătrășcanu a respins atât teoria lukácsiană a „vicleniei Rațiunii” (List der Vernunft), cât și autosacrificiul masochist de tip Rubașov săvârșit pe „altarul zeiței Istorie”. De pildă, el a vorbit cu mult dispreț despre tentativele lui Belu Zilber de a emula cooperarea abjectă a lui Karl Radek cu procurorii, în speranța că acest lucru ar putea înmuia verdictul. A înțeles—și a rostit-o răspicat la proces—că este victima unei monstruoase înscenări pusă la cale de canalii politice (formulările sale exacte atunci când a trebuit să-i confrunte pe martorii acuzării recrutați dintre veteranii PCR).
Este imposibil de știut cum va fi arătat viitorul lui Lucrețiu Pătrășcanu în absența unui astfel de proces, pentru că a fost ucis imediat după farsa judiciară, în aprilie 1954. A reieșit mai târziu, așa cum a subliniat-o chiar Miron Constantinescu într-o declarație pentru „Comisia de Reabilitări” a lui Ceaușescu, că Biroul Politic nici măcar nu discutase formal sentința aplicată lui Pătrășcanu, darmite s-o și aprobe.
Ținând cont de evoluțiile din interiorul lumii comuniste, inclusiv disoluția unității monolitice moscovite și ascensiunea mișcărilor și grupurilor revizioniste neo-marxiste din alte țări est-europene, putem considera că Gheorghiu-Dej nu făcea decât să elimine singura alternativă credibilă ce putea lua ființă în partid. Eliminarea lui Pătrășcanu—și implicit a platformei politice potențial asociate cu numele său—a echivalat cu o lovitură de grație aplicată tuturor speranțelor într-un comunism național românesc autentic.
Ceea ce s-a petrecut, în schimb, a fost simularea rupturii cu Moscova, etnicizarea (românizarea) elitei, care avea prea puțin de-a face cu tradițiile naționale, și născocirea unei „ideologii românești” corporatist-etnocentrice sub Nicolae Ceaușescu...
