„Am conceput Ghepardul la sfârșitul vieții, însă l-am scris cum aș fi făcut-o în copilărie”, este fraza crucială a personajului Giuseppe Tomasi di Lampedusa, din romanul italienei Simona Lo Iacono (n. 1970), Albatrosul, Humanitas, 2021, „un roman de o extraordinară originalitate și cu un stil rafinat” (Avvenire).
Vara lui 1957, Roma – principele Giuseppe Tomasi di Lampedusa așteaptă moartea pe-un pat de spital, dar și... răspunsul editurii Einaudi, care întârzie, iar atunci când vine, cu doar cinci zile înaintea sfârșitului, „am înțeles imediat că era un refuz”. În tot acest timp – între 13 iunie și 18 iulie – personajul ține un jurnal, rememorându-și viața, întârziind mai cu seama în vara lui 1903, pe când avea 7 ani, și era însoțit de Albatrosul lui, alias Antonno: „Eram numai doldora de revelații. Îmi recapitulam în minte toate surprizele verii aceleia și îmi spuneam că măcar două lucruri le înțelesesem. Cum se moare și cum se naște. Se moare între vii, se naște din vii. Viața era cea care chema moartea”.
Memorabilă, prima înfățișare a Albatrosului, încă purtând doar numele de Antonno (abia după ce copiilor li se citește Albatrosul lui Baudelaire, acesta se identifică păsării credincioase: „A zis: prințișorule. «Prințișorule, eu am să fiu albatrosul dumneavoastră»”): „Nimeni nu mi-a spus cine era. Era un amestec de anotimpuri și de talii greșite, prea mici ori prea mari, nasturi ce atârnau și siluete luate cu împrumut de la alții. M-am întrebat ce fel de copil era, nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de nehotărât”, ajungând apoi “albatrosul, paznicul meu credincios”, dacă nu cumva un alter ego (sau poate o proiecție mentală?!) al viitorului scriitor: “Acest timp al meu era pe dos. Foarte asemănător cu cel al lui Antonno”.
Și mai emoționantă este ieșirea din scenă: “Și albatrosul care – sub ochii mei – slăbea, iar cu cât slăbea, cu atât mai mult îmi încredința privirea lui, până când și eu, ca el, voi fi reușit să pricep că lupii erau oi, iar moartea viață, și durerea iubire. Totul îmi părea limpede. Exista un răspuns pentru moarte, și era poezia. Exista un remediu pentru timp, și era scrisul”.
Cât despre scrisul propriu-zis al Simonei La Iacono, acesta „a reconstituit viața lui Tomasi din interior, (...) conferind biografiei scriitorului o întorsătură crepusculară și feminină, care i-ar fi plăcut marelui sicilian” (Il Giornale).
24 octombrie ‘22
