Linkuri accesibilitate

Singura mea pledoarie este scrisul propriu-zis...


Acum 24 de ani, publicam la proaspăt înfiinţata Editură Cartier o carte despre care criticii mai discută şi azi ce-o fi fiind: mini-roman? anti-roman? poem în proză? etc., etc. Se numea Gesturi. Trilogia nimicului, a fost lansată în sala – friguroasă – a Uniunii Scriitorilor din Moldova, într-o seară de februarie 1996, moderator fiind nimeni altul decât Aureliu Busuioc, iar printre vorbitori s-au numărat Vasile Vasilache, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu ş.a. Foarte bine primită de unii – remarcabil studiul Alionei Grati, Romanul ca lume postbabelică –, scrierea i-a scandalizat pe alţii, însuşi Grigore Vieru publicând o epigramă acidă (fără să fi citit Gesturi), din pasa unui alt epigramist de la noi care „i-a livrat” o jumătate de frază a unui personaj, scoţând-o din context. Aş fi trecut pe-alături de această „aniversare” – într-un an când Editura Cartier îşi sărbătoreşte primul sfert de veac –, dacă mai tânărul meu prieten, masterandul Vasile Gribincea, nu-mi solicita un interviu pentru lucrarea sa semestrială, din care vă propun un fragment.

Vasile GRIBINCEA: Stimate domnule Emilian Galaicu-Păun, ce v-a determinat în anii ʼ90 să scrieți un text în continuarea proiectului flaubertian „al cărții despre nimic, fără subiect exterior, capabilă să se susțină doar prin forța stilului” și cum vă explicați astăzi asumarea acestui pariu artistic?

Emilian GALAICU-PĂUN: De fapt, ideea îmi venise la Moscova, pe când făceam doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki” (noiembrie 1986 – decembrie 1989). Într-o discuţie cu Eugen Cioclea, care tocmai îmi povestise linia de subiect a unei proze în lucru (o fi scris-o oare?! – din păcate, textul s-a pierdut sau, cel puţin, încă n-a fost găsit după moartea neaşteptată a poetului, în 2013), i-am replicat că, dacă eu unul m-aş apuca să scriu proză, aş face-o „mallarmean” (habar n-aveam pe atunci de pariul lui Flaubert), mai pe româneşte „barbian”, adică „ridicând însumarea”. Dacă-mi amintesc bine, primele pagini din „romanul” Gesturi (pe atunci, fără subtitlul: Trilogia nimicului) sunt redactate la Moscova, paralel cu poemul Gesturi, din vara aceluiaşi an 1989, dar abia întors la Chişinău, l-am aşternut pe hârtie, într-o primă versiune, prin ’92 – ’93, publicând un fragment în revista Basarabia. Era perioada în care căutările mele – în ale poeziei, dar şi în ale prozei – se-ntorceau în tot atâtea „mărci ale stilului”: în noiembrie 1994, apărea la Editura Dacia Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, în ianuarie 1996, vedea lumina tiparului, la Editura Cartier, Gesturi. Trilogia nimicului, ambele – în special, volumul de poeme – primite foarte bine. Scurt pe doi, pentru mine această miză pe „scriitură” a constituit o „bătălie canonică” – în primul rând, cu mine însumi! –, din care am ieşit „cu scut”.

Vasile GRIBINCEA: Romanul are drept moto poemul Stilul de Howard Nemerov. V-ați raportat – fie și implicit – la alte texte care tematizează – sau chiar încearcă să realizeze – experimentul propus de Flaubert?

Emilian GALAICU-PĂUN: Indirect, da – eram deja „livresc” până-n vârful unghiilor –; totuşi, nu într-atât de citit, încât să mă raportez pe faţă la alte texte (de pildă, Gelozia lui Robbe-Grillet, pe care am cetit-o mult mai târziu). Eram conştient că păşesc pe un teren experimental, eu însumi îmi impusesem o constrângere – pe toată durata textului, scris la persoana a treia singular, nu se ştie niciodată dacă-i vorba de „El” sau „Ea”, căci niciun adjectiv sau pronume nu trădează sexul personajului! – pentru a împinge linia de orizont cât de departe cu putinţă. Pe măsură ce-l scriam, textul se… dematerializa, devenind gest!

Vasile GRIBINCEA: Cât de familiarizat erați – pe măsura elaborării romanului – cu teorii postmoderne ale narațiunii și cât de influențat ați fost de acestea?

Emilian GALAICU-PĂUN: Încă la Moscova, îi citisem pe câţiva autori francezi de la Tel Quel, fără a-mi propune neapărat să-i urmez. Apoi, la Chişinău deja, pe la începutul anilor ’90, citisem cu luare-aminte eseul lui Marin Mincu despre „textualizarea poetică”, dar abia scrierile teoretice ale lui Gheorghe Crăciun mi-au „vorbit” ca de la om la om – atât că le-am citit după scrierea & publicarea romanului, în 1996 (păstrez o scrisoare de mână de la neuitatul meu prieten în care acesta apreciază în mod special „corporalitatea” scriiturii din Gesturi).

Vasile GRIBINCEA: Nemerov face o comparație cu Duhul Sfânt, iar în Gesturi imaginea lui Dumnezeu-Fiul este recurentă. Dincolo de faptul că, în întregul ei, literatura Dumneavoastră este profund infuzată de elementul sacrului (pe filiere creștine, hinduse, musulmane, ebraice, tibetane, taoiste, ale credințelor populare românești și nu doar), cum vă explicați necesitatea raportării la Transcendență într-o narațiune fără intrigă propriu-zisă?

Emilian GALAICU-PĂUN: Minunată întrebare, nu ştiu însă dacă am şi un răspuns pe măsură; poate că tocmai atunci când nu avem „certitudinea realităţii” – iar în Gesturi, repet, nici măcar sexul personajului nu se cunoaşte! –, ne adresăm Divinităţii. Mai mult decât Deus ex machina, Transcendenţa funcţionează ca o axă, pe cât de invizibilă, pe atât de omniprezentă, tocmai prin faptul că structurează naraţiunea.

(…)

Vasile GRIBINCEA: Elaborând romanul, v-ați gândit și la alte perspective narative și strategii de subminare a intrigii?

Emilian GALAICU-PĂUN: Am avut, pe toată durata scrierii, un fir al Ariadnei – fraza (de la acelaşi Flaubert citire: „Aş vrea să scriu cărţi în care să nu trebuiască decât să scriu fraze (…), la fel cum pentru a trăi nu trebuie decât să respiri aer”) –, pe care l-am tot depănat şi despicat în patru, fără să pun la cale „strategii de subminare”, oarecum conştient de noutatea discursului meu în spaţiul românesc. Mai mult decât atât, există câteva pasaje în care, cu tot controlul, m-am lăsat dus de inspiraţie, şi se pare n-am greşit (bunăoară, fragmentul „Figură în repaus” scris din prima). Într-un fel, aş putea spune că abia atunci am înţeles pe propria-mi piele ce vrea să spună plaisir du texte.

Vasile GRIBINCEA: Dorin Tudoran – un autor pe care îl apreciem profund amândoi – scrie, la începutul poemului Cine? din volumul de debut Mic tratat de glorie: „cine v-a spus: aceștia sînt oamenii/ acestea faptele?...” În anul I de facultate, pregătindu-mi prima lucrare pentru un colocviu naţional studențesc, mă gândeam să scriu și despre Gesturi. Buna mea coordonatoare – asistentul universitar Roxana Eichel – mi-a spus că indeterminarea structurantă el/ea o face să-și amintească versul final din Among School Children de William Butler Yeats: „How can we know the dancer from the dance?” („Cum putem distinge dansatorul de dans”?). V-aș ruga să ne spuneți mai multe despre cum ați ajuns la această idee a unei narațiuni în fond realiste, exacte, predominant epurate de adjective și adverbe care i-ar dilua acuitatea, dar fără posibilitatea de a avea o imagine clară asupra personajelor de sex opus (mai precis fără posibilitatea de a ști limpede cine face sau simte cutare lucru)?

Emilian GALAICU-PĂUN: Fără să-mi fi citit Gesturi-le (bănuiesc), se pare că Roxana Eichel a surprins însăşi esenţa romanului – trecerea de la un personaj la altul, în (actul de) dragoste, este „la două capete” (pe care am refuzat să le „marchez” sexual, căci iniţiativa poate aparţine oricui, nu-i aşa?!), şi funcţionează ca o adevărată bandă a lui Möbius. Mi-ar fi plăcut să scriu chiar eu acest vers minunat, „How can we know the dancer from the dance?”; dă-mi voie să închei cu un poem “răsturnat”, din acelaşi registru:

Să ajungi

a-ţi fabrica

singur, ca

Brâncuşi,

uneltele

în vederea

atingerii

I d e i i de

perfecţiune,

când dalta

şi ciocanul

fac una cu

materia –

tocmai ea

lipsind cu

desăvârşire –,

căreia abia

Lucrarea

Mâinilor îi

dă formă, la

Infinit[iv lung, de 29,35 m înălţime]

(…)

Vasile GRIBINCEA: Cum ați descrie cititorul-model al Gesturi-lor, dar și al unei „cărți despre nimic” în general? Cât de realistă vi se pare astăzi figura cititorului capabil – și chiar dornic – de o astfel de plăcere a textului? Cum ați pleda pentru o astfel de carte în fața cititorului „avid” de poveste?

Emilian GALAICU-PĂUN: Singura mea pledoarie este scrisul propriu-zis, nu cred că vremea „plăcerii textului” a trecut definitiv, şi nici nu-mi doresc un cititor-model, ci unul – cât se poate de – în carne şi oase, capabil să guste o scriitură „somatică”. Mai exact, un cititor unul şi unul!

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG