Cine spune zilele acestea că „o imagine face mai mult ca o mie de cuvinte” se gândește, cu siguranță, la fotografiile președintelui Iohannis devenite virale pe Internet, printr-o stăruitoare și inteligentă campanie de recuperare a popularității acestuia, altminteri în cădere liberă. Fotografiile făcute la baza militară de la Kogălniceanu sunt însoțite de comentarii admirativ-simpatice de blockbuster gen „I am back!” sau „Hasta la vista, Daddy!” (daddy, după cum se alintă de unul singur Liviu Dragnea), unii hermeneuți susținând că ochelarii Aviator și ținuta navy blue a președintelui ar fi o aluzie subtilă la succesele de box-office Top Gun, Patton și Serviciul lor secret, ultimul hit produs pentru micile ecrane ale calculatoarelor de RiseProject și având ca audiență o mare parte din (încă) indecișii politici din România.
Președintele Iohannis a dat consistență promisiunii că România va investi două procente în apărare (angajament repetat și în timpul recentei vizite de stat la Washington), inițiind cumpărarea unor rachete Patriot în valoare de aproape patru miliarde de dolari, adică aproximativ un procent din Produsul Intern Brut al României pe anul trecut. Din rațiuni inexplicabile pentru mulți specialiști, (guvernările Cioloș, Grindeanu și, acum Tudose au fost mai degrabă precare, improvizate și făcute în răspăr cu interesul public sau cu principiile creșterii economice) economia României înregistrează o creștere rapidă și fără precedent, iar unii spun că, dacă s-ar fura mai puțin, s-ar putea trăi chiar decent. Anul trecut creșterea a fost de aproape cinci la sută iar în primele luni ale acestui an, după cum spune Institutul Național de Statistică, a fost semnificativ mai mare decât cea din ultimul trimestru al anului trecut, ar fi așadar bani nu doar pentru licitațiile trucate și investițiile fantomă ale guvernului sau pentru întreținerea armatei de trântori din regii și societăți fantomă, din guvern și parlament, ci și pentru onorarea angajamentelor internaționale. Creșterea economică a fost așadar un argument suficient pentru a-l face pe președinte să vrea să pună în practică prima decizie luată la Cotroceni în ianuarie 2015, după consultarea cu partidele, anume să mărească alocațiile pentru apărare la 2% din 2017 și să le mențină astfel până în 2026. A fost o negociere în care politicienii, intimidați de procentul cu care-și câștigase președintele fotoliul și supuși de farurile băgate în ochi ca niște iepurași preocupați de supraviețuire, dădeau din cap cu o înțelegere speriată, gata să se facă frați cu Iohannis până trec puntea alegerilor parlamentare. Odată ce și-au văzut urnele electorale în căruță, și-au schimbat viziunea: au început să cârcotească pe marginea sumelor și să caute subterfugii pentru a le reduce. Aveau nevoie de banii armatei să mai adauge zerouri la pensii și salarii. Bugetul se dovedea așadar o pătură prea scurtă pentru picioarele pe care și le trăgeau câștigătorul alegerilor prezidențiale cu cei ai alegerilor parlamentare.
După vizita la Washington, președintele a apăsat pe accelerație, dar și pe frână în același timp. A promis alocarea banilor pentru sistemul balistic de apărare, dar a retras planul pentru dotarea armatei din Consiliul Suprem de Apărare a Țării de pe ordinea de zi pe motiv că „nu este elaborat în concordanță cu Acordul politic privind alocarea, până în anul 2026 (2027, în acordul din 2015, n.S.S.), a 2% din PIB pentru Apărare (...)”. Câteva zile mai târziu, parcă pe nepusă masă, președintele și-a anunțat vizita la baza militară de la Kogălniceanu a cărei importanță strategică în războaiele din Orientul Mijlociu este depășită poate doar de cea simbolică, a primei prezențe americane în România, la Marea Neagră, adică în cel mai îndepărtat avanpost al Alianței Nord-Atlantice către zona de influență a Rusiei. S-a întâlnit acolo cu președintele Comitetului militar NATO, generalul Petr Pavel, și cu aviatori români și britanici. Așadar, o vizită de curtoazie făcută pe o vreme numai bună pentru o ședință foto. Președintele are în poze o statură impunătoare, este îmbrăcat după ultimul catalog de primăvară-vară și poartă niște ochelari de soare care-i dau aerul unui general american din filmele de la Hollywood. Un film mut, desigur. Nu a fost nevoie să vorbească. Soția lăsată la vatră i-a transmis din depărtarea rețelelor de socializare inimioare și bezele. Cel pe care adversarii, ironizându-i stilul bolovănos, l-au numit Marele mut înregistra astfel o victorie zdrobitoare la capitolul imagine, marcând puncte importante într-un moment în care mai toate partidele se scufundă, din varii motive, sub limita de avarie: PNL încă turează (cu multe și zgomotoase rateuri) noile motoare politice montate la recentul congres, PSD, încă în mahmureala de după câștigarea alegerilor, a reușit să-și taie un picior cu sabia cu care voia să-l alunge pe Klaus Iohannis, partidele conjuncturale ale lui Băsescu și Nicușor Dan se bat cu progeria folosind farduri expirate, iar minoritățile au crize identitare.
Fotografiile prezidențiale au reușit să acopere zgomotul celor care consideră investiția în rachete doar un târg pe sub masă cu americanii, dacă nu o cheltuială iresponsabilă pentru o țară fără drumuri, spitale, școli și sisteme de canalizare, dar cu multă corupție. Chiar și cei care-l criticau deunăzi pe președinte pentru lipsa de atitudine față de abuzurile politicienilor, pentru complicitatea la degradarea rapidă a luptei anticorupție și ascensiunea SRI-ului sau DNA ca poliție politică sau pentru ușurătatea cu care l-a învestit premier pe Mihai Tudose, altminteri acuzat de plagiat, incompetență și slugarnică fidelitate conjugală față de Liviu Dragnea, chiar și aceștia, după cum spun, și-au pierdut uzul rațiunii și firul cârcotelilor, intrând în zgomotosul cor de adulatori.
Au uitat cu toții că în chiar ziua acelei victorii din eternul război de imagine intern se comemorau o sută de ani de la sîngeroasa luptă de la Mărăști, prima mare victorie a armatei române moderne. O comemorare la care nu au participat decât soldatul necunoscut și anonimii care au aprins o lumânare acolo. Pentru guvern, parlamentari și președinție, festivitățile se amână pe săptămâna viitoare, când va avea loc o sărbătoare all inclusive a luptelor de la Mărăști-Mărășești-Oituz, cu ședințe foto în aer liber și pioase rugăciuni la ore de maximă audiență, să nu se mai deranjeze pentru fiecare măcel în parte. Vor avea ocazia să se confrunte pe legendarul teatru de luptă în imagini și posturi ca niște culturiști pe ringul competițional.
Așadar, președintele a decis pragmatic să câștige lupta cu prezentul, nu cu trecutul (nu e greu să ne imaginăm ce ar putea spunea naționalist-șovinii din tabăra adversă despre prezența lui Klaus Iohannis pe câmpul de luptă unde armata română a înfruntat armata mareșalului von Mackensen; au mai făcut-o și cu alte ocazii, când l-au acuzat că a beneficiat de proprietăți naziste. Vezi, printre multe alte surse, aici sau aici). Desigur, acestea nu sunt argumente pentru oamenii raționali, ci pentru cei resentimentari, impulsivi și creduli de care s-a umplut ca de pecingine bazinul electoral al coaliției majoritare. Dar chiar și-așa, capacitatea de aglutinare socială pe baza impulsurilor iraționale este mult mai mare decât cea venită din considerente raționale și intelectuale. De multe ori, din motive de educație precară sau griji până peste cap, oamenilor le e suficient jocul de lumini al propagandei care le implantează slogane motivaționale adânc în creierul reptilian. Este și temeiul pentru care o altă bătălie crâncenă se poartă pe controlul presei, cea care poate scrie diverse metatexte și palimpseste subliminale în mințile cetățenilor turmentați.
Victoria în campania pentru imagine a președintelui ar putea fi hotărâtoare în lupta pentru popularitate de la începutul precampaniei pentru prezidențialele de peste doi ani. Cu atât mai mult cu cât, în mentalitatea românilor obișnuiți, americanii și Uniunea Europeană se bucură de un prestigiu neștirbit de campaniile șovine și antioccidentale ale diverșilor politruci socialiști, așadar o campanie de subversiune în această direcție ar fi sortită eșecului, chiar dacă cea împotriva miliardarului Soros are, pare-se, efectele scontate (a născut resentimente împotriva ONG-urilor și a mișcărilor de democratizare). După un război ciudat (Phoney War) în care toată lumea agita pumni în aer și conturi false de socializare pe Internet dar nimeni nu se angaja consistent pe câmpul de luptă, noile critici ale președintelui la adresa majorității politice și lupta pentru bugetul apărării dau impresia că Iohannis a devenit brusc proactiv, autonom, combativ și că se află la control, determinându-i pe adversarii săi să reacționeze, mereu cu un pas în urmă. E drept, sinuciderea asistată a PSD-ului în frunte cu mărețul conducător Liviu Dragnea care își sapă cu gura o groapă tot mai adâncă îi ușurează sarcina lui Iohannis, silit să recâștige prestigiul pierdut nu doar din cauza zăpăcelii și îmbrâncelilor din partid, ci și din pricina propriei apatii și lipse de reacție în momente-cheie.
Era momentul. Iohannis nu prea are cu ce se lăuda. A promis că va declanșa reforma educației și singurul lucru pe care l-a făcut a fost că nu încetează să nominalizeze sau să accepte plagiatori în structurile statului, ba chiar le asigură protecție. Promitea reforma sistemului electoral, o nouă lege a partidelor, o cenzurare a abuzurilor parlamentare și reglementarea traseismului politic, dar o făcea susținut de un partid format din traseiști și dezertori care se hrănește și azi din migrația internă a diverșilor prădători politici. Lista nerealizărilor poate continua și pe ea, la loc de frunte, se află deficitul de comunicare. Politicile de investiții în apărare ar fi, așadar, cele mai consistente realizări. Tocmai de aceea sunt mulți care ar vrea să le prezinte drept cheltuieli iresponsabile, inadecvate, inoportune, interesate și servile. Chiar dacă tace sau ovaționează pe marginea fotografiilor președintelui, haotica societate digitală este fracturată în mai multe tabere când vine vorba despre acești bani. În mod straniu, chiar susținătorii PSD, un partid care s-a remarcat prin cheltuieli care au depășit de multe ori granițele geografiei și penalului, critică mai vehement cheltuiala militară și arată cu degetul către educație sau sănătate unde acești bani ar fi mai necesari. Însă, într-o economie unde, spun statisticile neoficiale, demnitarii și clienții lor fură zeci de procente din buget, aceste critici par ridicole. Nu cele două procente alocate apărării au produs analfabetismul funcțional al românilor, bolile cronice ale sistemului de sănătate sau de drumuri ori regresul moral general și neîncrederea publică în instituții, ci proasta și, adesea, penala guvernare a variatelor partide care s-au perindat pe la putere. În fapt și acum, ca și în alte situații, departe de a avea legătură cu interesele publice, cu inundații, alunecări de teren, criză de bani, educație sau sănătate, lupta politică se dă pe controlul marilor și micilor ecrane în care fiecare vrea să se contemple rostindu-și mantra: Oglindă, oglinjoară, cine e cel mai iubit din țară?
