Diferența dintre versiunile lui Marx și Lenin de marxism își are originea în personalitățile lor. Karl Marx era un filosof vest-european care dorea să fie om politic. Lenin era un om politic, „un rus din cap până-n picioare”, cum l-a alintat Zinoviev, care dorea să fie și filosof.
Cele două laturi ale personalității lui Marx, politicianul și filosoful, s-au aflat într-un permanent conflict: filosoful, al cărui principiu decisiv era „îndoiește-te de toate”, îl domina, de obicei, pe omul politic.
La Lenin lucrurile stăteau puțin altfel, într-un fel aproape monolitic. Nu a avut vreun dubiu atunci când a adaptat ideile lui Marx obiectivului său: să înfăptuiască revoluția într-o țară în care modul asiatic de producție supraviețuise până în secolul XX. În felul lui pur filosofic, Lenin l-a urmat pe Engels mai degrabă decât pe Marx. În acest sens, Bertrand Russell avea dreptate să spună că Engels nu înțelesese niciodată esența materialismului marxist.
Marxismul a fost denaturat mai întâi de victoria revoluției proletare în cel mai înapoiat imperiu european, apoi de răspândirea variantei sovietice în țări europene care n-avuseseră de-a face vreodată cu cultura și civilizația rusă. Geniul politic al lui Lenin s-a tradus, de fapt, prin întărirea elementului voluntar din teoria schimbării sociale la Marx și reducerea întregii gândiri a filosofului din Trier la ideologia comunismului militant.
Ideea de partid ca organizație conspirativă a „revoluționarilor de profesie”, expusă de Vladimir Ilici în faimosul pamflet din 1902, Ce-i de făcut?, nu avea nimic de-a face cu accepțiunea marxistă a partidului ca organizație democratică de masă. Cu toate acestea, ea avea să exercite o influență colosală asupra interpretărilor ulterioare ale marxismului. Poate că nu ar trebui să uităm nici faptul că unul din principiile de bază ale teoriei lui Karl Marx era unitatea teoriei și practicii. Nimic din toate acestea nu rima cu varianta leninistă de marxism.
După Revoluția din 1917, marxism-leninismul a devenit ideologia unei dictaturi care aglutina elemente disparate de filosofie statistă („spiritul obiectiv” al lui Hegel) și tradiția uneia din cele mai teribile poliții de stat din Europa (Opricinina lui Ivan cel Groaznic). Sarcina reducerii marxismului la un instrument necesar construirii unui astfel de stat, suficient de atrăgătoare spre a suci mințile multor intelectuali occidentali vreme de jumătate de secol, i-a revenit lui Stalin.
Pentru a înfăptui această transformare, „Plăieșul urcat în Kremlin”, cum l-a numit Osip Mandelștam, avea nevoie nu doar să lichideze toată garda veche bolșevică, peste jumătate de milion de oameni, și să trimită de trei ori mai mulți în lagărele de concentrare, ci să ucidă însuși comunismul ca mișcare socială. Din acest punct de vedere, ideea urii de clasă, forța care subîntinde întreaga filosofie a lui Marx, a facilitat epurările orchestrate de Stalin.
A pune exclusiv în seama lui Stalin siluirea vieții culturale și uciderea și umilirea a milioane de suflete ar fi, însă, o simplificare. Nimeni nu trebuie să uite că Stalin a pășit pur și simplu pe drumul pe care călăuzise chiar Lenin revoluția. Vladimir Ilici a fost cel care a conceput planul ideologic al totalitarismului comunist și, pe bună dreptate, rămâne „arhitectul totalitarismului în secolului XX” (cum l-a numit comunistul american Bertram Wolfe).
Evident, pentru a transforma o ideologie a eliberării de secol XIX într-un instrument de spălare pe creier și o nouă formă de imperialism, Stalin trebuia să siluiască și mai tare marxismul, castrându-l, transformându-l într-o formulă moartă de uz comun. Au trebuit să piară enorm de mulți oameni pentru ca această variantă simplificată de marxism să funcționeze.
Partidul Comunist s-a convertit dintr-o organizație militantă într-o biserică birocratizată. Începea epoca Noului Ev Mediu. Dominația sacrului colectiv asupra secularului individ, distrugerea sferei private, teroarea și mankurtizarea, restricțiile și controlul, asfixianta atmosferă a unui stat pretins „socialist”.
Micul grup al revoluționarilor de profesie și-a consolidat pe veci poziția, iar natura permanentă a acestei caste politice a reprezentat o altă trăsătură „feudală” a noii societăți. În viața sovietică, la fel ca în toate Utopiile trecutului, factorii „religioși” au început să joace un rol important. Marxismul sovietic a încetat să mai fie obiect de studiu și a devenit adevăr dogmatic, transmis riguros, în stilul vechilor ritualuri religioase.
Fără aceste elemente de detaliu ale statului sovietic nu putem înțelege cum anume a influențat marxismul sovietic viața culturală a unor spații europene care nu cunoscuseră nici țarismul, nici ortodoxismul, nici hoardele de aur. Marxismul sovietic a devenit o „chestiune rusă” și, pentru multe din țările subjugate, o dramă de import.