Zilele acestea începând cu summitul european de joi și vineri (20 – 21 iunie) și continuând cu încă unul, cel mai probabil weekendul următor, înainte de prima plenară a noului Parlament European pe 2 iulie, se împart între guverne și grupurile politice cele mai importante funcții din instituțiile europene.
Întrebase odată fostul secretar de stat american (și controversat premiu Nobel pentru pace) Henry Kissinger: „Pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa?”
Chiar dacă anecdota e probabil apocrifă, de la tratatul de la Lisabona (2007) încoace, lucrurile sunt mult mai clare. Așa cum am rezumat-o mai larg într-o altă corespondență, Uniunea Europeană are acum un 1. președinte al Consiliului (mai întâi fostul premier belgian Herman Van Rompuy, astăzi fostul premier polonez Donald Tusk. Acesta are rang de șef de stat și e însărcinat cu coordonarea între guvernele celor 28 de state membre, Tusk fiind, de pildă, zilele acestea maestrul de ceremonii al summitului de vară, summit special pentru că în timpul lui au loc, o dată la cinci ani, marile târguieli în legătură în numirile în cele cinci importante posturi din instituțiile europene.
Tot rang de șef de stat are și 2. președintele Comisiei Europene, actualmente luxemburghezul Jean-Claude Juncker, aceasta fiind în realitate cea mai puternică poziție din instituțiile europene și cea mai râvnită.
La fel, de la Tratatul de la Lisabona încoace (tratat care ar fi trebuit să fie o autentică Constituție a UE, dacă ea nu ar fi fost respinsă de câteva state-cheie), funcția de 3. președinte al Parlamentului European (până acum italianul Antonio Tajani) a căpătat o foarte mare importanță, pe măsură ce Parlamentul, singurul corp ales, caută să se afirme ca un autentic for legislativ, în permanentă rivalitate cu Comisia.
Asta explică de ce atunci când Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace (2012), cei care au mers să-l primească au fost șefii celor trei instituții: Comisia, Parlamentul și Consiliul, toți trei având rang de șef de stat.
Celor trei li se adaugă alte două funcții extrem de importante ai căror șefi trebuie aleși zilele acestea sau cât de curând: 4. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, altfel zis șeful diplomației, ministrul de externe al UE, echivalentul secretarului de stat al SUA (până acum italianca Federica Mogherini) și 5. președintele Băncii Centrale Europene (aflată la Frankfurt; șeful actual: italianul Mario Draghi).
În realitate, Înaltul Reprezentant (poziția 4., ministrul de externe) este doar unul din cei 28 de comisari europeni (câte unul pentru fiecare țară). Așa încât țara care primește acel post nu mai poate avea alt comisar. Tot așa, președintele Comisiei este doar unul din cei 28.
Hazardul derulării evenimentelor și al jocurilor de putere din ultimii cinci ani a făcut că Italia posedă actualmente trei poziții din cele cinci aflate în joc, ocupate de Antonio Tajani, Federica Mogherini și Mario Draghi. Este total exclus ca așa ceva să se repete, ba chiar cel mai probabil Italia anti-europeanului Matteo Salvini nu mai poate spera la nimic important în actuala configurație. La fel, nu poate spera la nimic de soi Marea Britanie, cufundată total în incertitudinea Brexitului. Ca întotdeauna, o dată la fiecare cinci ani, așadar, vom asista în următoarele săptămâni la o înfruntare între Parlamentul European, pe cale de a se închega în forma sa nouă, și statele membre.
Principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la „pachet”, iar nu fiecare separat.
Amețitoare complexitate a negocierilor era și mai mare în trecut, când coincidea și cu numirea/ alegerea unui secretar general al NATO...
Va trebui apoi moderată permanenta înfruntare dintre guverne și Parlamentul European, singura instituție cu membri aleși. Guvernele nu vor să repete eroarea din 2014, când au permis Parlamentului, în virtutea unei clauze nu foarte clare din Tratatul de la Lisabona, să numească președintele Comisiei Europene în funcție de ponderea principalelor grupuri politice din Parlament. Este așa-numitul sistem de Spitzenkandidaten, de câte un candidat provenit din fiecare din grupurile politice. Potrivit acestui sistem, grupul politic transnațional cu cei mai mulți membri este cel care preia automat președinția executivului european (Comisia).
Amețitoare complexitate a negocierilor era și mai mare în trecut, când coincidea și cu numirea/ alegerea unui secretar general al NATO (care trebuie să fie un civil european). Chiar dacă Organizația Tratatului Nord Atlantic este distinctă de Uniunea Europeană, era admis tacit că țara care își plasează un secretar general al NATO trebuie să aibă mai puține pretenții la un post mare în UE. Pentru a evita asta, la marile negocieri din mandatul trecut, din 2014, toată lumea a acceptat tacit un non-european, norvegianul Jens Stoltenberg (Norvegia nu e membru în UE), astfel încât acel post să nu intre în pachetul târguielilor europene. La fel, Stoltenberg a fost prelungit, din nou pentru a evita ca postul lui să devină un jeton în actualele târguieli europene.
