Linkuri accesibilitate

Sursele antipatiei sovieticilor față de Camus


Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913–d. 4 ianuarie 1960) a rămas un autor nepublicat în Uniunea Sovietică până în anul 1968. Marginalele ediții estoniene din Ciuma, în 1963, și Străinul, în 1967, nu făceau decât să întărească ideea că laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1957 rămânea cvasi-necunoscut cetățenilor sovietici.

În pofida acestei realități, Camus a fost atacat ocazional, în special în anii ’40 și ’50, ca propagandist al unui individualism decadent. Faptul că a devenit o țintă pentru sovietici a putut părea la început surprinzător. Camus fusese un participant activ în Rezistența franceză, iar operele sale ofereau un mesaj de speranță în mijlocul înfrângerii și disperării. În Mitul lui Sisif, bunăoară, autorul refuza abandonul rațiunii și proclama că lupta omului trebuie să continue în pofida absurdității. Tot el credea că scriitorul trebuie să fie angajat social și părea, în orice caz, mai optimist ca mulți din autorii occidentali moderni.

O privire mai atentă asupra perioadei de început a Războiului Rece ne dezvăluie însă sursele antipatiei sovietice față de acest autor. Deși se considera el însuși parte a familiei stângiste, Camus a susținut după război cauza Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. Penița lui a fost cea care a condamnat lagărele de muncă bolșevice și intervențiile sovietice împotriva revoltei proletare din Berlinul de Est (1953) sau a răzvrătiților polonezi și maghiari (1956); tot el a vorbit în eseurile sale despre libertate politică și a criticat tirania și crimele de masă, pe care le vedea drept accesoriul inevitabil al revoluțiilor.

De partea cealaltă, în URSS, „dezghețul” anului 1956 a fost urmat rapid de „înghețul” din 1957–1959, pentru că, desigur, revoltele cu pricina l-au forțat pe Hrușciov să împingă duhul destalinizării înapoi în lampa politică. Pe acest fundal, anul 1957 și Nobelul pentru Camus au aprins scânteia unor atacuri fără precedent.

Cum arătau, de fapt, criticile sovieticilor? Camus era negat atât ca scriitor, cât și ca activist social. De asemenea, se mințea flagrant, spunându-se că autorul francez ar fi fost irelevant chiar și în Occident sau, din contră, că ar fi contat doar pentru „mica-burghezie”. Participarea sa în Rezistența franceză anti-nazistă era minimalizată sau ignorată complet. Primul roman, Străinul, era atacat pentru că ar răspândi pesimism și alienare. Ciuma era receptată cumva mai bine și percepută ca literatură antifascistă, însă și aici autorul era desființat pentru ideea că răul nu poate fi niciodată complet extirpat sau pentru sentimentul futilității luptei și impotenței umane.

4 ianuarie 1960. Albert Camus moare într-un accident de mașină.
4 ianuarie 1960. Albert Camus moare într-un accident de mașină.

Tragica moarte a lui Camus, în 1960, și Congresul al XXII-lea al PCUS din octombrie 1961 au „îndulcit” puțin această relație. Era cu mult mai ușor pentru sovietici să tolereze un eretic mort decât unul viu. În 1962, redactorul-șef al Novîi Mir anunța iminenta apariție în rusă a Ciumei, după ce aceeași revistă sovietică publicase un alt text-eveniment (O zi din viața lui Ivan Denisovici). În buna tradiție a criticii sovietice, Camus era recuperat pentru că opera sa „realistă” ar fi fost, pasămite, într-un contrast flagrant cu viziunile politice și filosofice ale autorului.

După îndepărtarea lui Hrușciov în 1964, a fost introdusă și o nouă politică culturală pentru autorii moderniști. Se dorea a fi un compromis împotriva extremelor perioadei anterioare și erau făcute anumite concesii atât „liberalilor”, cât și „conservatorilor”. În ceea ce-l privește pe Camus, acest compromis al criticii sovietice însemna că nu-i mai erau chestionate participarea în Rezistență, talentul și popularitatea în Vest, ori chiar importanța pentru istoria literaturii secolului XX.

Ciuma, Străinul și Căderea au fost publicate, cum spuneam, abia în 1968 și 1969, tot atunci apărând și mai multe din eseurile sale, inclusiv texte mai experimentale precum Recviem pentru o călugăriță, adaptarea camusiană a piesei lui Faulkner. Jurnalismul lui Camus, piesele sale de teatru și lucrările filosofice, chiar discursul său de acceptare a Premiului Nobel, au rămas însă nepublicate (adică „nepublicabile”).

De ce anume marii clasici ai modernismului occidental (și mă refer aici nu doar la Camus, ci și la Kafka, Joyce sau Proust) au fost considerați „nenecesari” într-o perioadă a sovietismului, apoi reevaluați și explicați ca „acceptabili” în alta, rămâne o întrebare legitimă.

Asimilarea acestor „corpuri străine” s-a făcut prin ceva care i-ar fi repugnat lui Camus însuși: abuz semantic! S-a spus, spre exemplu, că astfel de autori n-ar fi fost suficient de „moderniști” și că operele lor ar conține elemente mai degrabă „umaniste” și „realiste”. Erau și singurele etichete care contau cu adevărat pentru gardienii oficiali ai purității ideologice...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG