(Vă propun un mic fragment dintr-un amplu dialog epistolar dintre poetul & istoricul literar ieșean Șerban AXINTE și subsemnatul, în dezbatere fiind – în acest schimb de replici – spinoasa problemă a noutății & inovației în artă. Nu știu cât – și cum – din experiența personală poate fi împărtășit generațiilor (nu neapărat!) mai tinere, cert este că literatura a ajuns un teren al tuturor posibilităților, dar și – în pare rău s-o spun – o imensă gunoiște; cuvine-se, așadar, o mai bună cunoaștere a acesteia, în vederea asanării vieții culturale, și tocmai de acea – vezi titlul – să luăm trei exemple fericite...)
* * * * * * * * *
Şerban Axinte: Având în vedere că tehnicile literare se schimbă, că sunt în continuă mișcare, ştiind că realitatea la care arta face referire (pieziș sau nu, direct sau indirect) și că tot ce e astăzi nou mâine va fi depășit, învechit, ce poate însemna inovația în artă? ce înseamnă, până la urmă, să fii inovator în literatură? Ce trebuie să facă un scriitor pentru ca opera sa să lase impresia de noutate, de prospețime cât mai multă vreme?
Em. G.-P.: Ştiut lucru – avangarda sfârşeşte în Academie; autori respinşi de marile edituri (de exemplu, Gallimard) ajung să ia Premiul Nobel pentru Literatură (Samuel Beckett, publicat de minuscula Minuit); experienţe periferice anti-sistem integrează Canonul ş.a.m.d.; mă întreb însă dacă inovaţia şi noutatea sunt unul şi acelaşi lucru, şi cât timp trebuie să treacă pentru a valida – în ochii generaţiilor viitoare – cutare sau cutare operă. Să luăm trei exemple fericite – Craii de Curtea-Veche, 1929, Întâmplări în irealitatea imediată, 1936, şi Ferestrele zidite, „o carte cu destina ciudat: (…) scrisă pe parcursul a trei săptămâni în 1947” (Dicţionarul Literaturii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012) şi care vede lumina tiparului abia în 1993. În mod cert, Mateiu Caragiale nu caută noutatea, mai degrabă parfumul de epocă; Max Blecher, „dincolo de asemănările care fac posibilă alăturarea lui de Franz Kafka sau, din alte motive, de Robert Walser şi Bruno Schulz, mai importante sunt acele trăsături care îl înscriu, cronologic, între primii scriitori europeni de factură existenţialistă” (idem); cât priveşte romanul lui Alexandru Vona, acesta a fost „asociat frecvent cu Marcel Proust şi Franz Kafka”, dar şi cu „scrierile lui M. Blecher, şi în care se regăseşte ceva din strania atmosferă mateină”, făcându-se trimitere şi la „(…) identitatea difuză a Noului Roman Francez” (idem). Tustrele scrieri sunt greu de clasat, prima întoarsă cu faţa spre trecut, cea de-a doua perfect sincronizată cu spiritul epocii, şi cea din urmă în chip de Ianus bifrons – le uneşte însă singularitatea scriiturii, pecetea individualităţii creatoare, mai mult decât savoir-faire-ul artizanului ridicat la puterea lui... plaisir du texte a artistului, ceea ce face diferenţa dintre o capodoperă şi operele de serie. Altminteri, cred că odată cu scrierea propriu-zisă, trebuie să-ţi fabrici (la rigoare, chiar să-ţi născoceşti, asemenea lui Constantin Brâncuşi; impresionantă, colecţia lui de scule din atelierul de la Centre Pompidou) uneltele de lucru – nu mă refer la pană, condei sau mouse –, care diferă nu doar de la autor la autor, ci şi de la o secvenţă la alta în cazul aceleiaşi lucrări. N-am să le numesc aici, te las pe tine să mi le descoperi; voi spune doar că pentru fiecare din cele zece capitole ale Ţesut-ului viu, am folosit cu prioritate un alt instrument, care de perforat, care de şlefuit, care de tăiat, care de ţesut ş.a.m.d., şi, ca un adevărat postmodern, le-am încorporat – instrumentele – în textura romanului. Se-nţelege că am schimbat, din mers, tot felul de tehnici, de la decupajul cinematografic al cadrului la lucrătura în cuvânt marca OuLiPo, asta fără a mai pomeni de cele două lecţii majore – Proust şi Joyce (oricât de kafkiană e realitatea din roman, Franz Kafka nu se numără printre posibilele modele ale acestei scrieri) – puse în practică; mă întreb însă dacă toate aceste procedee fac din Ţesut… „un roman în 3D” (Mircea V. Ciobanu), şi dacă nu cumva mai puţin noutatea formală, cât scriitura (citeşte: scrijelitura!) pe viu îl recomandă, şi tocmai pentru asta este căutat. Cel puţin pentru mine partea trăită – nu mă refer la unele secvenţe biografice, ci la numeroasele istorii ale celor „mu(l)ţi şi umili” presărate ici-colo în cele zece capitole – i-a luat din start faţa conceptului; la o relectură (acum lucrez la ediţia a III-a, sper şi definitivă), nu atât structura „în origami literar” (Alexandru Vlad) mi se pare purtătoare de mesaj (şi este, bineînţeles!), cât însemnele memoriei – individuale şi colective – care se citesc în pliurile fiecărei fraze, dau relief textului. Fără să fi renunţat la dimensiunea experimentală, aş zice că mai degrabă mă simt atras de Marcel Proust – pe care tocmai îl recitesc (cu ochii pe originalul francez), acum într-o nouă traducere integrală, a lui Cristian Fulaş –, nu că James Joyce s-ar înstrăina (aștept cu nerăbdare noua traducere a lui Ulise, semnată de Rareș Moldovan). Poate că noutatea (sau inovaţia?...) Ţesut-ului constă tocmai în faptul că am reuşit să conectez la Internet – dovadă, numeroasele linkuri & „gadgeturi” din roman! – războiul de ţesut al bunicii mele pe linie paternă Emilia.