Linkuri accesibilitate

„Teatrul își ia din nou în cârcă misiune să transmită niște mesaje politice, etice, care să influențeze...” (VIDEO)


Spectacolul „Balul”, jucat de Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

Punct și de la capăt: Vasile Botnaru și invitații săi Boris Cremene și Vitalie Ciobanu.

Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor! La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul emisiunii „Punct și de la capăt”. „Ars longa vita brevis” e un proverb care, de fapt, vine de la greci, proverb latin și înseamnă că arta e lungă sau veșnică în comparație cu durata vieții. Arta teatrală este și ea veșnică în comparație cu viața noastră, a spectatorilor, viața celor care sunt descriși în piesele de teatru. Astăzi vorbim despre o Reuniune a Teatrelor Naționale, ajunsă la ediția a V-a, care se produce la Chișinău, și cum se raportează la viața noastră, scurtă cum este. „Punctul...” de astăzi este o anexă la Reuniunea Teatrelor Naționale și discutăm pe la mijlocul reuniunii – în ziua de vineri facem această înregistrare –, deci suntem forțați de această circumstanță să vorbim doar despre ceea ce am văzut cu Boris Cremene, actor, regizor, și cu Vitalie Ciobanu, comentator, scriitor, consumator de arte.

Punct și de la capăt: Vasile Botnaru și invitații săi Boris Cremene și Vitalie Ciobanu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:38:46 0:00
Link direct



Boris Cremene: „Așa este. Aici subscriu și eu, consumator de arte, da.”

Europa Liberă: Da, dar dumneata ești și producător, de asta cumva v-am separat, dar sigur că eu îndrăznesc să spun că toți trei suntem în aceeași categorie, pentru că am fost și eu la câteva spectacole. De asta îmi permit să vă abordez cu următoarea întrebare: dacă la ediția a V-a există ceva deosebit față de celelalte ediții? Și de ce Petru Hadârcă în fiecare seară când iese în scenă spune că „este o Horă a Unirii teatrale”, dacă calificativul acesta românesc contează foarte mult pe frontispiciul acestei reuniuni, or, în interiorul caietului de program nu întotdeauna este suferința românească sau mândria românească?

Boris Cremene: „Eu subscriu la asta. Unirea nu se face prin teatru, cel puțin. Sunt multe lucruri noi la ediția de anul acesta. În primul rând, este multă dramaturgie nouă românească și este venit un teatru din Serbia, pentru prima dată a venit un teatru din Serbia, cu o trupă extraordinar de proaspătă și bună.

Vedem forme noi, vedem stiluri noi, vedem lucruri cu care noi am rămas în urmă foarte mult...


În rest, pentru noi e foarte importantă reuniunea și orice competiție e importantă mai mult decât altceva, pentru că vedem forme noi, vedem stiluri noi, vedem lucruri cu care noi am rămas în urmă foarte mult. Și pentru mine e foarte important, chiar și piesa pe care am văzut-o cu Vitalie împreună și despre care am vorbit un pic. Mie piesa nu mi-a plăcut, e foarte conjuncturistă, în schimb spectacolul a fost extraordinar, tridimensional, vorbit frumos, mișcat frumos, curat, estetic, este o plăcere.”

Europa Liberă: Acuși ajungem, poate o să trezim curiozitatea unor spectatori și ascultători să vadă cumva acest spectacol. Vă referiți la spectacolul Teatrului de la Sibiu?

Boris Cremene: „De la Sibiu, da.”


Europa Liberă: Dar mai întâi rămânem un pic la ce înseamnă teatrul românesc sau Reuniunea Teatrelor Naționale. Eu înțeleg că Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”, are un scop foarte pragmatic – să intre în circuitul teatrelor naționale românești, să fie un invitat obligatoriu la reuniunile din România și asta a spus-o și directorul Teatrului de la Sibiu că ar fi bine să fie obligatoriu la orice reuniune, la orice festival teatral din România un teatru din Chișinău, dar întrebarea firească: sunt invitați doar pentru că sunt teatre naționale, pentru că sunt mascote românești din Chișinău sau trebuie să mai ai și altceva?

Boris Cremene
Boris Cremene


Boris Cremene: „Nu știu, nu neapărat cele mai bune spectacole vin de la teatrele naționale. Nu am văzut prezențe masive ale teatrelor noastre în România, la Festivalul din Sibiu, de exemplu, sau la vreun festival al Teatrului Național. A fost „Scrumul”, atât știu. În ultimii 10 ani n-am prea fost prezenți acolo, dar cred că mișcarea managerială e corectă, adică integrarea în spațiu și în mișcarea de festival românească.”

Europa Liberă: Dar ca să te accepte, trebuie să corespunzi, să te ridici, nu?

Boris Cremene: „Acum trebuie să ai și producții, dar ca să ai și producții trebuie să existe niște spectacole bune. Pentru mine China... Eu în China am văzut cele mai mari spectacole din lume. China face așa, zice: „Dle, invităm câți? Zece. Cei mai buni! Uitați-vă, așa trebuie să fie teatru, de azi înainte așa trebuie să facem”. Probabil există și partea asta a ciomagului: deci, să învățăm cum îi teatrul modern, pentru că România este o țară de prima mână teatrală, dacă vorbim...”

Europa Liberă: Dar unii spun că, dimpotrivă, japonezii s-au conservat în teatrul lor și-i doare știți unde...

Boris Cremene: „Da, dar japonezii, teatrul lor, teatru kabuki este un teatru, mă rog, de muzeu, dacă vreți. Merg o dată să-l văd, mai mult nu merg, nu, nu mă mai interesează.”

Europa Liberă: Dar la Bienală veneau cu regularitate.

Boris Cremene: „La Bienală nu venea teatrul de tradiție, că acela-i foarte scump, veneau niște amatori, niște cercuri dramatice, dacă vreți...”

Europa Liberă: Vitalie, dumneata ce specific vezi la a V-a reuniune și dacă la Chișinău s-au adus niște mostre bune de copiat, cum sugerează dl Boris Cremene?

Vitalie Ciobanu
Vitalie Ciobanu


Vitalie Ciobanu: „Mi-e greu să vorbesc despre un anumit specific anul acesta în raport cu Reuniunea Teatrelor Naționale de anul trecut, pe care am frecventat-o destul de pedant aproape, am și scris în revista „Contrafort”. Îl provocaseși tu mai devreme pe Boris în ce privește genericul acesta al Unirii. Cred că Unirea se face și prin teatru, dar se face altfel decât procedează politicienii, care fac un soi de demagogie pe tema asta, vin să ne recolteze voturile. Iată vor veni și alegerile românești în toamnă și pe urmă la anul viitor vom avea parlamentare în România și după asta suntem cam uitați.

Cred că adevărata Unire culturală, în spirit și în simțiri – până la urmă, de asta vorbim, nu zicem de mutarea unor frontiere politice – se face prin cultură, prin literatură, prin teatru, prin arte plastice, prin tot ce înseamnă spiritualitate. Acum mă întreb de specific și calota asta Național ar trebui să privim, poate, dincolo de particula asta etnică sau etnicistă, care cumva îi deranjează pe unii. Național, de nivel național, am în vedere, iar de la național până la universal e doar un pas.”


Europa Liberă: Exact asta voiam să surprindem. Se despart aceste sensuri, se suprapun, există curaj suficient ca să se sublinieze chestiunea asta? Că suntem români și punctum, asta nu înseamnă...

Vitalie Ciobanu: „Suntem români și virgulă și încă ceva pe deasupra în epoca nouă.”

Europa Liberă: Da, exact! Asta nu înseamnă să ne oprim la nivelul acesta pursânge, în special la spectacolele pe care le-am văzut.

Vitalie Ciobanu: „Se poate spune...”

Europa Liberă: Spuneați că nu v-a plăcut, de exemplu, piesa...

Boris Cremene: „Piesa, pentru că piesa și spectacolul sunt două chestii diferite.”

Europa Liberă: Da. Vorbiți de un spectacol de la Sibiu.

Boris Cremene: „Da, regizoarea de la Paris a scris piesa și a și montat-o.”

Vitalie Ciobanu: „E chiar o temă de discuție foarte fertilă. Revin la specific. Da, există o altă relectură a, hai să spun, a problemelor românești care devin general-umane, care se reflectă într-un fel de problematică universală, europeană; vorbim de istorie. Am văzut două spectacole, care, interesant, por fi puse cumva față în față, despărțite prin particula versus – „Dosarele Siberiei”, în seara de deschidere, regia Petru Hadârcă, în care e vorba de deportări, de drama Basarabiei, de drama comunismului, totalitarismului, așa, e foarte emoționant, sigur l-am trăit, lumea lăcrima în sală, pe bună dreptate, și cu certe virtuți artistice; despre asta merită iarăși să discutăm separat și, pe de altă parte, piesa pe care ați amintit-o deja – „Perfectul compus”, în care se vorbește...”

Europa Liberă: Teatru Național „Radu Stanca” din Sibiu.

Vitalie Ciobanu: „...și nu degeaba, Sibiul a fost în 2007 Capitala culturală a Europei.”

Vasile Botnaru și invitații săi Boris Cremene și Vitalie Ciobanu
Vasile Botnaru și invitații săi Boris Cremene și Vitalie Ciobanu


Europa Liberă: Și spectacolul s-a făcut pentru inaugurarea acelei stagiuni.

Vitalie Ciobanu: „Da. Am sesizat această miză cumva transnațională și general-umană, pentru că este vorba de pogromul antievreiesc atunci, în 1940, din Iași; o dramă, o tragedie extraordinară, politica anisemitismului sub regimul Antonescu, despre care nu se prea discută sau, așa, ne jenăm noi să spunem lucrurilor pe nume. Dar sper că începem să ne debarasăm de aceste complexe și de nevoia de a reanaliza trecutul cu spirit critic, cu asumare, fără a băga sub preș aspectele care nu ne interesează.

Da, a existat comunismul, a durat mai mult – 50 de ani –, aritmetic a produs mai multe victime, dar victimele nazismului și ale legionarilor nu, că au lovit în intelectualii noștri, au nenorocit țara asta pentru câțiva ani de zile și războiul, regimul Antonescu care a urmat nu sunt mai puțin tragice, nu sunt mai puțin grave.”

Europa Liberă: Și atunci la Chișinău au spus lucrurile astea, la Chișinău, unde flamura românismului este destul de simplificată, să spui chestiunea asta, cu gura unui personaj să spui că descopăr că bunicul meu a fost legionar, după ce credeam că a fost erou trimis la pușcărie...

Vitalie Ciobanu: „...a comuniștilor.”

Europa Liberă: ...da, da, victimă a comuniștilor, să spui la Chișinău despre legionarism și despre antisemitism, la Chișinău, unde a fost pogromul antievreiesc...

Vitalie Ciobanu: „La începutul secolului XX, pe vremea țarismului...”

Europa Liberă: Da. Iată aici, cum spuneți Dvs., român și virgulă. Sau punct și virgulă?

Vitalie Ciobanu: „Da, român și virgulă, și om; pur și simplu om, care vibrează cu egală intensitate la toate dramele care se întâmplă. Moartea unui om în numele unei ideologii – a oricărei ideologii, nu mă interesează – este o crimă. Nicio ideologie nu poate justifica moartea unui semen de-al nostru, vrei să-l conduci...”

Boris Cremene: „Ați văzut filmul „Cernobîl”, da? S-a ascuns moartea a sute de oameni ca să lustruiască imaginea partidului, să nu dea...”

Moderatorul emisiunii Vasile Botnaru
Moderatorul emisiunii Vasile Botnaru


Europa Liberă: Dar de ce nu v-a plăcut piesa, Boris?

Boris Cremene: „Mie mi s-a părut piesa foarte cu multe carențe. De exemplu, vă spun niște momente tehnice. Nu poți să vii la împărțirea unei case cu unicul argument – scrisoarea de la bunica – și s-o uiți acasă, la București. Adică sunt niște chestii cusute cu ață albă. Sunt niște materiale din care se fac casele și pe astea trebuie să le folosești. Așa ingrediente s-au folosit prea evident – pogrom prea evident, problema cu bunicul-legionar prea evident, s-au pus una peste alta...”

Europa Liberă: Dar altfel nu exista țesătura asta, intriga. Dacă venea bine mersi cu scrisoarea, cum erau ei să caute celelalte țidule?

Pe mine mă interesează povestea în interiorul unui regim, cum regimul deformează un destin, dar nu invers...


Boris Cremene: „Dar mie mi s-a părut neserios omul care e cel mai important personaj să vină fără unicul argument și începe să caute prin niște cutii, descoperind viața generațiilor trecute, mie mi s-a părut că-i cusută cu ață albă povestea. Pe mine mă interesează povestea în interiorul unui regim, cum regimul deformează un destin, dar nu invers, a fost o altă istorie.”

Europa Liberă: Acum, bine, lăsați pretențiile regizorului și actorului. Eu, de exemplu, ca un spectator iarăși dintr-o anumită meserie, mi s-a părut enervant cum ei se documentează din Wikipedia.

Boris Cremene: „Da, exact! Asta și eu... care-i o sursă nesigură, da... stau toți cu telefoanele mobile. Eu cred că dramaturgul a folosit instrumentele cele mai ușoare, mai la îndemână.”

Europa Liberă: Ca un spectacol de deschidere a unui festival sau a Zilelor, cum se numea... Capitala culturală cred că funcționa, dar, apropo, același teatru a prezentat un spectacol fără cuvinte, doar cu muzici. Iarăși istoria bobinată în regim de clepsidră și fără niciun cuvânt.

Boris Cremene: „Știți, eu am surprins așa un moment. Într-adevăr, foarte multe povești, trei generații, bunici, străbunici, nepoți și la un moment dat un personaj zice: „Ne-am cam încâlcit în toate poveștile astea”. Și un spectator de lângă mine zice: „Și noi”...”

Vitalie Ciobanu: „Apropo de „Balul”, spectacolul la care face referire Vasile. Într-adevăr, e un spectacol inspirat dintr-un cunoscut film. Acolo însă sigur că arta cinematografică impune alte reguli și alte soluții tehnic mai convenabile, pentru că poți face duble mai multe și în cele din urmă selectezi tot ce e mai bun.”

Europa Liberă: Și îl obligi pe spectator să se ducă cu privirea acolo unde vrei tu.

Era mișcare scenică, dar lipsea muzica, lipsea dansul...


Vitalie Ciobanu: „Unde vrei tu, bineînțeles. Dincoace este riscul jocului pe viu și s-au văzut anumite... Formula mi-a plăcut, mi-am zis că e foarte bine că avem și asemenea spectacol, poate fi redată istoria Europei și a României, uite, prin dans, prin mișcare scenică și nu știu cum, dar de acum spectacolul în sine a avut niște scăderi, niște lungimi, după părerea mea, la care se putea ușor renunța, un anumit didacticism, aș zice, mai ales perioada comunistă cumva au lungit-o ei, au intrat în prea multe detalii, după care mai și uitau că spectacolul se numește „Balul”, adică era mișcare scenică, dar lipsea muzica, lipsea dansul.

Au fost secvențe, au fost bune episoade în care mă întrebam: „Totuși oamenii ăștia au să bage o coloană sonoră sau nu?” Era proiecția video, fundalul acesta în care se derulau documentare ca să ne dăm seama și noi, pentru a facilita conexiunea publicului cu momentul istoric zugrăvit prin dans sau mai puțin dans pe scenă, Primul Război Mondial, interbelicul, toate fazele lui, după asta, războiul, evident, nazismul, comunismul, dar și anii ’60 cu liberalizarea, vântul acela de libertate și de creativitate extraordinară, care cuprinsese nu numai țările de dincoace de Cortina de fier, dar a fost un trend universal. Mă gândesc la Woodstock, la filmografia nemaipomenită, la Flower Power și atâtea mișcări...”

Boris Cremene
Boris Cremene


Boris Cremene: „Eu o să fac un pic de avocație aici pentru Radu Nica, pentru că îmi place extraordinar cum lucrează. Spectacolul e foarte vechi, e din 2005. E un spectacol practic de pornire a lui Radu Nica în lumea asta. Exact, după film nu prea poți reuși, dar cred că filmul a fost făcut, istoria Europei prin dans, asta a fost povestea filmului.”

Vitalie Ciobanu: „Concentrat într-un anumit spațiu...”

Europa Liberă: Dar Vitalie când spune că e didacticist. Nu știu ce ai avut dumneata în vedere, imediat o să ne spui. Mie mi s-a părut, într-adevăr, pe alocuri didacticist în sens că neapărat spectatorul era dus spre o concluzie – iată personajul cel rău, iată comuniștii, iată Ceaușescu. Or, mă întorc la spectacolul celălalt, unde un personaj spune „trăim într-o minciună”, asumarea a tot ce a fost, asumarea legionarilor prin condamnare sau prin atitudine, de fapt, asta înseamnă a fi și bun român, a fi și bun neamț, a fi bun european.

Vitalie Ciobanu: „Da, bun european, în cele din urmă.”

Boris Cremene: „Nu știu. Eu m-aș întoarce la o problemă fundamentală care mă preocupă în mod special – identitatea noastră în teatru, pentru că italienii au Commedia dell’arte, nemții îl au pe Brecht, englezii pe Shakespeare, rușii pe Stanislavski, dar noi nu avem o identitate clară...”

Europa Liberă: Caragiale. Nu?

Caragiale e mai mult de lecturi, poți să râzi de să te prostești citind Caragiale...


Boris Cremene: „Știți, foarte straniu. Caragiale nu e montabil. Au fost foarte puține spectacole reușite. Eu cred că unicul a fost Sică Alexandrescu, care a făcut cu Radu Beligan renumitul spectacol „Scrisoarea pierdută”, în rest n-au prea reușit. Caragiale e mai mult de lecturi, poți să râzi de să te prostești citind Caragiale, dar nu știu, nu-i...”

Vitalie Ciobanu: „...transmisibil.”

Boris Cremene: „...transmisibil. Umorul acesta fin, nu știu, eu puține montări am văzut reușite...”

Europa Liberă: Pe vremea României socialiste au încercat să-l confiște și pe Caragiale, să-i dea o anumită valență. Cum Raikin, de exemplu, era văzut, partinicii îl acceptau cu gândul că, vezi Doamne, el râde de altcineva decât de ei. Nu?

Boris Cremene: „Exact, da, da... Pe urmă, condiția actorului în ziua de azi s-a schimbat foarte mult. Îmi povestea cineva că în timpul lui Sică Alexandrescu, când era director la Teatrul Național, actorii erau la fel de săraci ca și în ziua de azi, numai că nu-i vedea nimeni niciodată, era o taină un actor. Ei aveau chenzina, primeau o jumătate de salariu, la 15 primeau chenzina și lichidarea la urmă. Îi vedea spectatorul simplu de două ori pe lună, când își puneau costumele cele mai elegante și mergeau la Capșa. Și erau toți buluc pe ei: „Dle, au ieșit actorii!”. Acum, actorii – în scenă, la nuntă, la o petrecere, în reclame și atunci actorul nu mai este o taină.”

Vitalie Ciobanu: „Uneori și la vreun miting de-al opoziției...”

Vitalie Ciobanu
Vitalie Ciobanu


Boris Cremene: „Exact, da, da...”

Europa Liberă: Vreau să vă întreb și despre „Karamazovii” de la Târgu-Mureș.

Boris Cremene: „Eu am lipsit, din păcate, dacă ați fost...”

Europa Liberă: Noi am fost cu Vitalie. Eu recunosc că mi-a venit foarte greu să stau cu gâtul întins să citesc subtitrările, traducerile, pentru că asta-i o nebunie, când trebuie să te uiți la acțiune, la expresia feței, la ce se întâmplă, la ce a vrut regizorul, scenograful, tu trebuie să citești textul și atunci mi se pare cam...

Boris Cremene: „De altfel, trupa maghiară îi foarte bună. În general, trupele maghiare în România sunt extraordinare și la Cluj, și la Târgu-Mureș, dar la Târgu-Mureș subtitrarea este ca în film – la baza scenei – și atunci tu nu pierzi foarte mult din acțiune. Dar, da, exact. Teatrul este totuși o artă a limbii, nu... Trebuie să înțelegi, trebuie să vezi actorul cum vorbește, emoția și în general teatrul cred că se transformă într-o artă intimă în ziua de azi.”

Europa Liberă: Mai cu seamă că noi, care avem pretenția că îl cunoaștem pe Dostoievski sau am citit „Karamazovii”, în tălmăcirea de la Târgu-Mureș într-o sublimare anume, sigur că e foarte important ce spun, ce au scos din Dostoievski, mai ales transpus într-o versiune mai modernă. Vitalie, te-ai uitat la acest spectacol ca un cunoscător al lui Dostoievski?

Vitalie Ciobanu: „În mod special mi-am făcut bifă în caietul-program să merg la acest spectacol, pentru că mi s-a făcut dor de Dostoievski. L-am citit mai demult, mulți ani în urmă, în studenție, am mai revenit după asta, dar îmi era dor cumva de abisalitatea filozofiei sale, de întrebările ultime, grave pe care le pune, contradictorii, sufletul rus... Tot ce înnebunește Occidentul, într-un anumit sens. Am căutat acel suflu inimitabil, irepetabil al prozei lui, al filozofiei lui. Sigur, un spectacol, da, modern, într-o manieră... nici nu știu cum s-o calific – postmodernă, mă tem că termenul deja este prea uzat, compromis, din nefericire. În orice caz, un spectacol îndrăzneț, un spectacol altfel, așa cum se zice azi. Cu patru actori, patru bărbați care au jucat și în travesti două roluri feminine – Ecaterina, soția lui Mitea...”

Europa Liberă: Dar și între ei se schimbă la un moment dat.

Vitalie Ciobanu: „Și între ei se schimbă, pentru că tatăl Karamazovilor este jucat succesiv de diferite persoane...”

Europa Liberă: Da, și îl recunoști pe tata după cojocul care se transmite.

Vitalie Ciobanu: „După cojocul alb, așa, ca un semn, ca o distincție. M-a deranjat și pe mine, sigur, traducerea asta, trebuia să stai... Eu am stat un pic într-un colț de sală și n-a trebuit să dau prea mult capul pe spate, dar e adevărat, e frustrant că pierzi legătura vie cu actorul, cum ai spus tu, mimica actorului îți scapă, vrei nu vrei sunt niște milionimi de secundă pe care le pierzi.”


Europa Liberă: Păi da, că într-un spectacol în mod normal nu e nimic întâmplător, totul trebuie să funcționeze.

Vitalie Ciobanu: „Așa este. Iar aici te concentrezi, îți dai seama că este important textul. Asta e problema că textul e important la Dostoievski. Mișcare scenică, mă rog, au încercat ei să anime cu acel crucifix uriaș sau crucea pe care ba o ridicau, ba o lăsau, o masă pe care o mutau dintr-un colț în altul al scenei, se mai stropeau ei cu apă acolo. În fine, imitau o stare de beție continuă foarte rusească, să zicem așa. Deci, niște clișee au fost prezente în scenă. În cele din urmă, spectacolul nu pot să zic că și-a ratat miza, nu, nu.

Eu cred că am luat un hap dostoievskian destul de consistent, mi-am reamintit, iată, drama asta finală, când este omorât tatăl. Ei îl omoară, până la urmă e o crimă de familie, aproape ca în „Orient Express” de Agatha Christie, în care toată lumea contribuie la săvârșirea omorului, numai că aici, evident, într-o cheie tragică, filozofică și Smerdeakov, care în cele din urmă regisează totul, știe totul, fratele vitreg al celor trei Karamazovi a fost un punct culminant legat de asasinarea tatălui Karamazovilor. Aici parcă am sesizat mai bine, am reținut mai bine...”


Europa Liberă: Vitalie, dar dumneata te-ai oprit în momentul căutării unui adjectiv. Cât de comercial a fost acest spectacol în nuanțele antirusești care acum sunt la modă – sau pro-putiniste sau anti-rusești –, ori și spectacolul acesta de deschidere probabil nu întâmplător a fost ales anume „Dosarele Siberiei”, ca și cum trebuie să fie epigraful festivalului? Nuanța asta de politizare sau de aducere la zi pe palierul acesta nu face un deserviciu?

Vitalie Ciobanu: „Și da, și ba. Ca oameni de artă căutăm, sigur, în primul rând, partea estetică, încărcătura asta de filozofie și de valabilitate general-umană. Pe de altă parte, înțelegi că trăim aici, traversăm anumite conjuncturi. Eu mă întrebam... Vorbeam cred că cu dna Larisa Turea în pauza de la „Dosarele Siberiei” și-i zic: „L-ați invitat cumva pe Dodon la spectacolul acesta? Să vadă și el, să se umple de adevărurile istoriei pe care le neagă”. Ea a zâmbit, așa, semnificativ...

Vitalie Ciobanu
Vitalie Ciobanu


Asta e problema. Teatrul tot timpul, spunea și Hagi Culea, directorul Teatrului Național de la Iași evoca pe bună dreptate în deschiderea festivalului, reuniunii că tot timpul teatrul românesc, și cred că cel european, mai ales în secolul naționalităților, a fost un promotor al spiritului național și a contribuit prin cultură la coagularea unei conștiințe naționale și statale, în cele din urmă. Acum suntem și noi în Republica Moldova într-o situație oarecum asemănătoare, într-o mare derută geopolitică, morală, într-o criză morală generalizată. Ne uităm ce se întâmplă și în jurul nostru, contextul acesta care a aruncat lumea, a smuls-o din țâțâni parcă și teatrul cumva își ia din nou în cârcă această misiune să transmită niște mesaje și politice, implicit politice sau mesaje etice care să influențeze...”

Boris Cremene: „Nu știu dacă are forța asta în ziua de azi, când avem internetul, televiziunea, dacă teatrul are forța să transmită un mesaj politic.”

Vitalie Ciobanu: „Îl are, continuă să-l aibă, dar sigur nu în datele secolului XIX. Asta-i ideea.”

Europa Liberă: Dar să-l întreb pe regizorul Boris Cremene. Ce-i mai important în ziua de azi – să te adresezi la un individ, să-i spui, de exemplu, printr-o piesă a lui Mrozek sau printr-o piesă a lui Cheianu, sau a altuia să-i spui despre hăul sufletului lui, sau prin Dostoievski, prin Cehov, sau să faci un megaspectacol de genul „Dosarele Siberiei”? Dumneata ce ai găsi mai lesnicios?

Boris Cremene: „Eu sunt pentru prima formă cred că. Acum există teatru de improvizație 1:1, de fapt, teatrul unui spectator. Și pentru mine e mult mai intim, mult mai aproape decât formele mega, mari, cu actori mulți... Trei ani în urmă, dacă nu mă înșel, am fost la FNT. Cele mai bune spectacole din festival, ale lui Tompa Gabor, Andrei Șerban, se jucau în scenă cu 80 de spectatori în jurul actorilor și sala de 3.000 de locuri era goală. Acesta-i teatrul modern, cred eu, pentru că asta ne lipsește nouă, aproapele.”

Europa Liberă: Și atunci, întrebarea tâmpită, tradițională, pe care n-o pot evita și eu: de ce Shakespeare este actual după atâta vreme?

Omul vine la teatru nu ca să vadă realitatea, dar posibilitatea, nu ceea ce este, dar ce ar putea fi...


Boris Cremene: „Pentru că Shakespeare e foarte... cel mai teatral dramaturg, probabil. Structura, de exemplu, la „A 12-a noapte” e basm, e fantasmagorie; la „Visul unei nopți de vară” e lumea spiritelor, lumea reală. Deci, o combinație extraordinară. Omul vine la teatru nu ca să vadă realitatea, dar posibilitatea, nu ceea ce este, dar ce ar putea fi. Și atunci, Shakespeare e exact despre asta. Că a căzut un om de la etajul 10 și a murit asta e normal, dar că a căzut, s-a ridicat și a fugit mai departe, asta mă interesează în artă.”

Europa Liberă: Dumneata spuneai că englezii îl au pe un Shakespeare, dar eu aș pune și altfel întrebarea. Rușii, de exemplu, îl au și pe Dostoievski, dar acum au și regizori, manageri de teatru pe potrivă. Hai să ne gândim la acest Kiril Serebrenikov, care a ajuns Putin să-l macine pe el, inclusiv din considerente estetice, pentru că merge pe contrasens cu ceea ce promovează Kremlinul și vrea, probabil, să-l mai oprească. În spațiul românesc există așa ceva?

Noi nu suntem obișnuiți cu calapoadele noi de teatru, noi mergem la teatrul din secolul trecut...


Boris Cremene: „În România, da. În România există o mișcare underground foarte puternică, pe care noi n-o cunoaștem. De exemplu, numai în București sunt în jur de 60 de companii de teatru underground, unde sunt spectacole politice, este dramaturgie politică. Noi nu avem așa ceva. De asta când zice Vitalie: „M-am uitat la forma asta, n-am prea primit-o”, noi nu suntem obișnuiți cu calapoadele noi de teatru, noi mergem la teatrul din secolul trecut, vedem piese din secolul trecut. Noi nu mai facem mișcarea asta împreună cu lumea, noi am rămas foarte în urmă, acum sunt...”

Europa Liberă: Bine, dar în „Dosarele Siberiei” Petru Hadârcă a încercat să folosească ecranul acela enorm cu mixarea aia...

Boris Cremene: „Știți, sunt niște instrumente care sunt folosite în toate spectacolele, mă rog – video, fum, mai nou, ninsoare... Și atunci când vezi un spectacol construit, regizorat în elemente de astea, mă și tem să mă uit.”

Europa Liberă: Eu am făcut trimitere la un spectacol care m-a marcat, un Mrozek. Îmi pare că eram la Vilnius, la un festival de teatru, niște ruși au adus spectacolul acesta. M-a impresionat că era într-o sală mică, te simțeai în spațiul acesta chiar într-un subsol, doi oameni care stau alături de o țeavă și universul ăsta așa-i de bine redat, că nu mai ai nevoie de trucuri sau nu știu ce ecrane suplimentare. Dar vorbeam de ruși și în sensul în care și în România îi valabil – filmele care acum sunt premiate la cinematografia românească arată că teatrul nu-i singular, că acolo toate merg mână în mână, există un spirit anume care se pune în concurență, stimulează, de fapt, aceste competiții. Aici, în Basarabia, din păcate, deficitul acesta se simte, pentru că abia de reușesc oamenii să scoată un film, cum îi zic ei, „la buget minim”. De aici și întrebarea: lipsa banilor îi problema numărul 1?

Boris Cremene: „Nu. Eu cred că lipsa conceptului. În materie de film, Moldova încă n-a decis: Ce fel de film trebuie să facă Moldova? Pentru ce piață? Despre ce trebuie să fie filmul moldovenesc? Toți vor bani să facă filme, dar facem un film, îl vedem noi trei și-l punem pe poliță. Care-i sensul? Așa-i și teatrul. Noi nu avem dramaturgie, în primul rând, care este, de fapt, baza teatrului. Nu se fac ateliere de dramaturgie, nu se încurajează dramaturgia. Și atunci, da, noi prindem, acum avem YuoTube-ul, prindem de acolo, așa, facem ca ăștia, facem ca ăștia, dar noi n-avem identitatea noastră, poveștile noastre, din păcate.”

Europa Liberă: Dar poate nu trebuie să o căutăm pe a noastră, poate să mergem pe identitatea românească?

Boris Cremene
Boris Cremene


Boris Cremene: „Eu cred că și acolo există mult de muncă, identitatea românească în general în teatru. Uitați-vă la georgieni cât de unici sunt în ceea ce fac.”

Europa Liberă: Aș fi vrut să vă provoc în momentul acesta, pentru că de multe ori oamenii de artă, mai ales, spun că atuul basarabenilor este tocmai faptul că aici la frontieră s-a întâmplat un mixaj cum, de exemplu, Tatiana Țîbuleac a reușit, pentru că nu este doar scriitoare româncă, ea a prins foarte bine acest...

Boris Cremene: „...parfumul acesta de aici.”

Europa Liberă: ...parfum, virus, toxine, spuneți-i cum vreți. Or, atuul basarabenilor și în cinematografie, și în teatru acesta ar putea să fie. Sau nu, Vitalie?

Vitalie Ciobanu: „Ar putea fi, bineînțeles. Evoca Boris puțin mai devreme cinematografia română; te-ai referit și tu, Vasile, la ea. Asta, noul val, într-un fel ai noștri...”

Europa Liberă: Care deja s-a învechit la câte premii a luat.

Boris Cremene: „Da, s-a platicizat. Cam așa e.”

Vitalie Ciobanu: „Ai noștri de aici, din Basarabia, sigur că în mod firesc au tins spre o sincronizare cu acești regizori de succes. Și noi avem, câteva producții s-au realizat. Mă gândesc la Igor Kobîleanski, mai sunt câțiva. Evident e o încercare așa, de a ține pasul. E o perioadă deocamdată după o criză lungă pe care a traversat-o acest gen, a fost un deșert adevărat de vreo 15 ani, de la „Patul lui Procust” s-a întins o perioadă de nonactivitate, de criză totală, de dezinteres al autorităților față de arta cinematografică. Acum avem un Centru Național al Cinematografiei, în fine, se atrag și bani europeni, sper să se aprofundeze povestea, dar e de căutat o anume identitate cinematografică artistică. Cum spunea Boris în teatru, să vedem în cinematografie marile povești, avem nevoie sigur și aici de istoria noastră relativ recentă, că n-o să ne ducem la Ștefan cel Mare, că, săracul, e atât de exploatat și... Deci, să venim spre secolul XIX și secolul XX, dramele, transformările secolului XX.”

Europa Liberă: Aici sunt obligat să vă întreb. Nu cumva și în literatură uneori, și în cinematografie, și în documentaristică jelea domină? Ne victimizăm, 7 aprilie, perioada sovietică...

Boris Cremene: „...că ne-o luat limba, că ne-o luat asta, că ne-o luat dracu’-nacu’...”

Europa Liberă: Victimizarea asta iarăși nu face un deserviciu? Nu cumva n-o să ajungă niciun Shakespeare din Basarabia să fie cotat?


Vitalie Ciobanu: „Pentru că nu știm să ne punem în pielea spectatorului din străinătate, în pielea unui public care nu ne cunoaște neapărat istoria sau, dacă va vedea așa ceva, îi va rezona cu niște povești asemănătoare din Balcani. Și alte popoare au trecut prin drame asemănătoare.”

Boris Cremene: „Și încă o chestie – nu știm să gândim ficțional, spunem ce vedem, noi nu interpretăm.”

Europa Liberă: Documentar și publicistic.

Boris Cremene: „Da. De exemplu, când ne întoarcem la Shakespeare și la identitate. În „Hamlet”, Shakespeare dă două fraze-cheie despre teatru, cheie, absolut. Foarte mulți când îi întrebi zic: „A fi sau a nu fi”. Nu! Prima replică din „Hamlet” – Who are you/ Cine ești tu, omule? Asta trebuie să facem, să vedem cine suntem noi și ultima frază – Be ready/ fii gata, fii pregătit. Sunt două momente-cheie în teatru și în existența noastră.”

Europa Liberă: Iarăși mă gândesc dacă în timp dramaturgia basarabeană, arta teatrală, cinematografică va ajunge să fie studiată ca la Joyce, de exemplu, Shakespeare și cu jelea, cu documentarismul, cu publicistica șanse puține, pentru că, într-adevăr, peste o sută de ani cine-o să mai țină minte că s-a furat miliardul din bănci sau că s-a produs 7 aprilie.

Vitalie Ciobanu: „Eu cred că deja s-a uitat, o bună parte își trăiesc înainte viața, nu..., e târziu.”

Europa Liberă: Sau despre vânzarea rinichilor care, țineți minte, a făcut ocolul lumii un timp și după aia s-a stins. Ei, își vând rinichii, să-și vândă în continuare, dacă vor.

Boris Cremene: „Exact!”

Vitalie Ciobanu: „Avem un patrimoniu istoric, să spunem. Istoria a fost cum a fost, a trecut tăvălugul acesta peste noi, a făcut ce a dorit ea din noi. Bun, dacă tot ne-am pomenit cu bila asta fierbinte în brațe, măcar să stoarcem din ea un profit artistic, un profit pe care să-l putem transfera și altora. Spunea Ana Blandiana în mai multe eseuri ale ei cu ce s-a ales Estul după 50 de ani de comunism – cu o zestre a suferinței, pe care o poate livra la marele festin al culturii naționale și al dialogului intercultural și politic, european, până la urmă. Deci, să valorificăm, dar s-o facem cu talent, s-o facem cu imaginație. Eu regret enorm că nu voi vedea la această Reuniune a Teatrelor Naționale – ca să revenim puțin la ea – spectacolul lui Radu Afrim „Pădurea spânzuraților”. Era programat, am înțeles, în niște preliminarii, nu mai vine, pentru că nu avem la Chișinău o scenă de dimensiuni suficient de mari, încât să poată pune în valoare scenografia fastuoasă a acestui spectacol. Așa, cel puțin, am înțeles.”

Boris Cremene: „L-a montat la Craiova, dacă nu mă înșel.”

Vitalie Ciobanu: „Nu știu. Am citit comentarii în urma reprezentațiilor din București, extrem de elogioase și lumea transfigurată ieșind de la aceste spectacole. Aș fi dorit... Iată o situație, o criză existențială pe care noi de asemenea o avem în Basarabia. Am luptat în două armate, frate cu frate s-au confruntat despărțiți de o linie a frontului...”

Europa Liberă: Și asta continuă...

Vitalie Ciobanu: „Și asta continuă. Iată ce putem extrage din această istorie și actualitate dramatică pe care o avem în continuare. Să o facem și din asta vom câștiga, va câștiga și destinul nostru național în cele din urmă, dacă o să-l traducem și în opere de ficțiune valabile și valoroase.”

Europa Liberă: Convingerea mea este – și am vorbit cu mai mulți oameni și la reuniunea precedentă, și acum – tot răul cu binele lui. Dacă tot am trecut sau a trecut tăvălugul acestor drame peste noi, să umblăm cu microscopul, cu stetoscopul ș.a.m.d. să vedem ce sechele, ce a rămas în creierul, în sufletul oamenilor, pentru că acesta-i locul unde o să ne înțeleagă și un spectator din Marea Britanie, din Portugalia și din Spania, dacă o să-i spui că tinerii care descoperă – și asta o să fie valabil mereu –, tinerii care o să descopere legionarii, torționarii, o să descopere hoții ordinari, oligarhii care s-au îmbogățit pe seama altora, deci, ei o să trebuiască să și-i asume, o să trebuiască să vadă ce a lăsat în sufletul lor, mai ales în vederea unor inginerii genetice, când oamenii, poate pe cale inginerească, o să vrea să scape de aceste moșteniri, să schimbe cromozomii... Viitoarele generații probabil vor fi în fața acestei alegeri – să rămâi om cu riscul de a avea problemele acestea umane, de alegere sau să te protejezi luând o pastilă roșie sau albă, ca în „The Matrix”.

Noi trebuia să facem poveștile foametei și a deportărilor mulți ani în urmă, foarte mulți ani în urmă...


Boris Cremene: „Exact! Eu cred că noi suntem doldora de povești în ultimii 30 de ani, pur și simplu noi suntem cu o întârziere mare. Noi trebuia să facem poveștile foametei și a deportărilor mulți ani în urmă, foarte mulți ani în urmă, dar n-a avut loc conjunctura politică. Asta este frica. Acum le facem, că se poate, dar acum trebuie să facem altfel de povești.”

Europa Liberă: Da, dar oamenii ăștia care le fac spun că trebuie să recuperăm măcar acum, cât mai sunt...

Vitalie Ciobanu: „Da, dar paralel viața merge înainte. Trebuie să avem oferte diferite, produse diferite și cu încărcătură didactică, bunăoară, pentru că polemizam cu cineva după spectacolul „Balul”, eu ziceam de scăderile estetice, iar doamna respectivă zice: „Da, dar o treci în revista istoriei naționale și e o temă foarte utilă pentru noi, basarabenii”. Zic: „Da, doamnă, nu neg utilitatea asta de care vorbiți, dar eu am venit cu alte pretenții un pic. M-am bucurat că avem și acest spectacol mai insolit, dar am rămas cu unele scăderi”.”

Europa Liberă: Cert este că există oameni care au deja curajul să spună că îi cam mult Ștefan cel Mare, îi cam multă dramă, cam multă jele, pentru că, dacă noi rămânem să ne „bălăcim” în starea asta de suferință, cum spui dumneata, TGV-ul se duce, se duce fără noi și puțin îi pasă dacă noi am reușit să urcăm în acest tren. Dar fiecare trebuie să ținem minte că atunci când ne plângem, nimeni nu-i obligat să țină cont de suferința noastră, mai ales la numărul mic sau chiar insignifiant de locuitori care au rămas în această țară, care se mai zbat pentru ca să existe sau, dimpotrivă, care au ajuns la concluzia că adevăratul viitor este, poate, paneuropean, este mondial, este conectarea la marile drame pe care le trăiește omenirea și astăzi, în ziua în care imprimăm această emisiune, se produce exact greva liceenilor, care au ajuns la concluzia că politicienii iresponsabili, artiștii iresponsabili, cetățenii iresponsabili le lasă lor moștenire o planetă muribundă. Și acesta poate-i cel mai important lucru care trebuie să preocupe lumea de la vârfurile politice până la subsolurile artistice, dar despre asta o să mai vorbim, că de aia există „Punct și de la capăt”.

Doamnelor și domnilor, aici s-a încheiat emisiunea noastră de astăzi, la care au participat Boris Cremene și Vitalie Ciobanu. Ne reauzim peste o săptămână. Până atunci, în fiecare zi, dimineața și seara, ne puteți asculta pe frecvențele care vă stau la îndemână sau la orice oră, pe internet. Iar sâmbătă, ca de obicei, Valentina Ursu vă dă întâlnire, după care eu, Vasile Botnaru, am să vă invit să o luăm de la capăt. Pe curând!

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG